-Al-Alice?!?!?
-Bella??? ce ai, ce se intampla? Unde e Edward?
-E-El…
-Nu te misca, vin imediat iubito, imediat, linisteste-te te rog, da?
Am scapat telefonul pe podea, dupa care m-am ridicat cu greutate si am incercat sa ma tarai pana la canapea in ciuda lacrimilor care imi incetosau destul de tare vederea. Cum s-au putut schimba lucrurile atat de radical in atat de putin timp? Oare chiar era destinat ca relatia noastra sa nu dureze mai mult decat o vara? Daca da, ei bine, am trait in aproape 3luni de relatie o iubire pe care altii nu o traiesc nici macar in cativa ani…
De ce totusi viata se incapataneaza sa fie atat de nedreapta? Suntem oare noi toti niste pioni ai sortii, neputinciosi in fata destinului, sau pur si simplu dragostea noastra nu era dat sa se implineasca? Intrebari fara raspuns, vise destramate, ganduri invalmasite, durere si deznadejde, cocktail-ul perfect al unei existente chinuite si lipsite de sens. Existenta chinuita imi apartinea acum, dar sensul ei, Edward, imi lipsea. Ce era de facut? Ce dracului puteam sa fac? Cum as putea sa imi continui viata linistita si sa pierd o iubire care reprezenta practic motto-ul vietii mele? Cum as putea continua atunci cand fusesem obisnuita sa imi vad soarele in fiecare dimineata, sa ma trezesc cu saruturile lui, si sa adorm noaptea tot cu el in gand? Cum am putut crede acum cateva minute cand i-am spus practic ca poate sa plece, ca eu pot trai fara el, cand de fapt stiam foarte bine ca asta pentru mine, este acum ceva imposibil. Mi-am tras genunchii la piept, si m-am strans tare in brate, incepand sa ma legan usor. Am pierdut notiunea timpului in favoarea amintirilor cu el. Primul sarut, prima noapte de dragoste, prima intalnire… Nici nu am observat ca este cineva langa mine, decat atunci cand doua maini calde m-au tras intr-o imbratisare.
-Bella, iubito, gata, linisteste-te, te rog… Nu mai plange…
-Alice… El pleaca Alice, ce ma fac? am continuat suspinand, in continuare tinand-o strans de mine…
-Shhtt… Bella… gata…
-Trebuia sa il las sa plece, ma intelegi nu?
-Gata, Bella, te inteleg. Eu l-am sunat pe Carlisle si mi-a spus totul. Acum totul depinde doar de Edward… Nu cred totusi ca veti putea rezista despartiti unul de celalalt, nu acum, dupa toate cate s-au petrecut, nu stiu… Dar sa stii asta de la mine iubito; indiferent de decizia pe care o lua, el te iubeste enorm de mult. Sa nu te indoiesti niciodata de asta, ok?
Alice a ramas cu mine pana seara tarziu, suportandu-mi fara probleme toate atitudinile, lacrimile. Am stat in camera mea, pentru ca nu am vrut ca Charlie sa ma vada in starea in care eram. Nu avea nici un sens cu atat mai mult cu cat amandoi eram niste persoane destul de distante de felul nostru, sufeream amandoi in tacere si prin urmare nu eram prea buni la a consola pe cineva. M-am prabusit epuizata in pat, epuizata de atatea griji si resentimente fata de intreaga situatie. Acum cand eram singura imi permiteam sa fiu si un pic egoista si sa ma gandesc si la mine. Nu puteam sa accept realitatea, nu puteam sa cred ca el nu mai este al meu. Intr-un final am reusit sa adorm si sa ma las prada intunericului, oboseala spunandu-si cuvantul. Nu mai vroiam sa ma trezesc niciodata pentru ca stiam ca atunci cand ma voi trezi, suferinta ma va primi iar in bratele ei nemiloase poate cu o durere si mai mare.
EPOV
Am plecat de la Bella mai abatut decat am venit. Cum era posibil? Ei bine, ma bazam pe faptul ca ea imi va face decizia mai usoara rugandu-ma sa raman. Cum era insa de asteptat, ingerul meu nu inceta niciodata sa ma surprinda: mi-a dat cale libera, si poate tocmai acest lucru mi-a sfaramat inima in mii de bucati. La inceput am fost socat de entuziasmul pe care il afisa, dar cu toate astea simteam ca nu o inteleg intr-u totul. Vedeam ca ii fusese extrem de greu sa isi mascheze emotiile dar chiar si asa nu intelegeam hotararea si inversunarea ei cand ma indemna sa plec. Orice persoana normala ar trebui in principiu sa comenteze, sa ceara explicatii, sa gaseasca solutii de rezolvare, dar se pare… ca nu si Bella... Ce era in mintea ei?
Fara sa mai astept prea mult, uitandu-ma absent pe drumul care se oglindea in fata mea, m-a lovit din plin. La naiba! Asta e! EA SE SACRIFICA PENTRU MINE!!! Acum imi dadeam seama de asta, acum intelegeam totul. La naiba, de trei ori la naiba!!! Cat de tampit puteam sa fiu si sa nu-mi dau seama, sa nu o inteleg. Totul parea atat de clar acum, atat de logic. Am tras nervos de volan in partea dreapta si am oprit, lasand frustarea sa preia controlul.
Ea se sacrifica pentru mine, a renuntat practic la fericirea ei pentru ca eu sa am parte de tot ce este mai bun. EU, EU SI IAR EU… DAR EA??? M-a pus pe mine pe primul loc, fara ezitare, pe mine. ASTA INSEMNA DRAGOSTEA ADEVARATA. Si atunci de ce ma simteam atat de vinovat? Poate pentru ca stiam ca nu meritam o persoana ca ea in viata mea. Acum vedeam asta mai bine ca niciodata. Cum se putea altfel, daca ea renuntase la tot fara macar sa se mai gandeasca, pentru cine? Pentru mine, Edward Cullen, bravo, fantastic…. Mai exact pentru idiotul care sustine sus si tare ca a iubit-o de cand se stie, dar care totusi a fost cel mai las dintre toti, pentru ca in ultimii doi ani nu a mai venit pe acasa pentru a o vedea, idiotul care in primul an de facultate a dus o viata de mizerie, acceptand in pat orice tarfa care i se oferea la picioare, pentru ca incerca din tot sufletul ca sa si-o scoata din minte, cu alte cuvinte idiotul care NU MERITA UN ASTFEL DE SACRIFICIU. Da, stiu, multumesc, multumesc, nu este nevoie sa ma aplaudati… Mi-am lasat capul greu pe volan, infrant de situatie, ochii ma ardeau, ca de abia intr-un final sa imi dau seama de lacrimile eliberatoare de pe obrajii mei. Nu am incercat sa le opresc, dar in schimb am pornit din nou masina si in cateva minute eram din nou acasa. M-am inchis in camera mea imediat. Nu vroiam nimic altceva decat sa fiu singur, la fel ca si acum doi ani.
Dimineata m-a gasit intr-o stare deplorabila, dar sincer nu imi mai pasa de nimic. Luasem o decizie pe care nu aveam de gand sa mi-o schimb. M-am imbracat repede, i-am evitat voit pe ceilalti din casa si in jumatate de ora eram iar la spitalul din Forks. Am strabatut holurile mai repede decat ultima data cand am venit aici si fara preaviz am intrat in biroul lui Carlisle.
-Tata, trebuie sa vorbim…
BPOV
M-am trezit cu greutate din pat, renuntand la lupta inutila cu insomnia. Nu mai avea nici un rost. Nu inchisesem un ochi toata noaptea si acum era deja ora 8.00. Imi simteam capul greu, ochii ma usturau de la oboseala, iar mainile si picioarele mi le simteam deconectate de corp. Dar asta nu era nimic pe langa gaura imensa pe care o simteam in piept de cand el plecase, pe langa durerea care, asa cum ma asteptam, cu fiecare ora ce trecea devenea mai intensa. Trecusera deja 3zile, si aveam impresia ca trecusera de fapt 3ani; nu mai vorbisem cu nimeni, evitand voit pe ceilalti, in ciuda insistentelor lui Alice si a lui Rosalie; imi inchisesem telefonul si ma izolasem in propria mea lume, lume in care nici macar Charlie nu avea acces. M-am dus la baie pentru un dus si m-am speriat de propria mea imagine din oglinda. Aratam ca un cadavru ambulant, dar asta nu ma mira absolut deloc, deoarece tenul meu care era deja destul de alb in combinatie cu cearcanele mari din jurul ochilor de la oboseala, creau un astfel de efect.
M-am intors in camera mea si m-am asezat din nou in patul meu ponosit. M-am strans din nou in brate in speranta ca voi mai simti macar un pic din mirosul lui, un pic din caldura lui. Dar totul era in zadar. Imi era atat de dor de el… Vroiam sa il simt din nou… chiar daca stiam foarte bine ca ceea ce imi doresc nu mai este acum posibil. Poate ca el deja plecase, sau daca nu, isi facea bagajele in orice caz; cu toate astea era mai bine ca renuntase la despartirea oficiala; ar fi fost mult prea crud chiar si pentru el. M-am ridicat deodata, luptandu-ma cu o ameteala atunci cand am atins podeaua cu picioarele, mi-am luat cheile de pe birou si am iesit din camera. Vroiam sa iau un pic de aer; aveam senzatia ca ma voi sufoca daca nu voi parasi camera care acum era vizibil neglijata, dezordinea formand propriul ei haos nu foarte diferit de cel al gandurilor mele.
Chevy-ul meu ma saluta cu acelasi zgomot asurzitor al motorului ca de fiecare data, dar nu l-am bagat in seama ci am apasat pe acceleratie cat am putut de tare. Tatal meu plecase deja la sectia de politie asa ca nu aveam de ce sa-mi fac griji. Am strabatut jumatate din orasul Forks, conducand mecanic, pana ce am ajuns in sfarsit la destinatie: plaja LaPush. Am parcat in apropiere de mare asa cum facuse si soarele meu la prima noastra intalnire oficiala, in zona cel mai putin populata, retrasa a locului. M-am dat jos din masina si am inceput sa merg usor prin nisipul putin rece acum, bucurandu-ma si de intimitatea locului, dat fiind faptul ca era si dimineata.
Incet, incet, amintirile, momentele traite in trecut alaturi de iubirea vietii mele imi reveneau in minte, mai vii ca niciodata. Ma pierdeam in peisaj, dupa care am incercat sa rememorez totul din trecut. Asa ca am mers prin nisip, dupa care, ca si data trecuta, am inchis ochii si m-am invartit usor in cerc, fixand dupa cerul cu privirea, numai ca de data asta totul era diferit. Nu ma mai simteam libera, fericita, increzatoare in propriile forte, ca atunci ci acum eram singura, tematoare, incatusata ca o pasare in colivie, de propriile griji si iluzii destramate. Cum se putea altfel? O pasare care in trecut a cunoscut libertatea si s-a bucurat de imensitatea vazduhului si de infinitatea lui paradisiaca, putea sa se obisnuiasca mai tarziu cu viata intr-o colivie? Imposibil. Era ca si cum ai izgoni un inger din rai, obligandu-l sa coboare in lumea noastra. Ceva inuman de crud. Dupa ce ai intalnit perfectiunea si ai trait-o din plin, te mai poti multumi cu altceva, mai poti fi fericit cand ea nu mai face parte din viata ta? Din nou imposibil. Este cea mai mare tortura.
Am parcurs si mai multi metri, m-am oprit si m-am asezat jos, uitandu-ma acum la marea care parea astazi mai nelinistita ca niciodata. Vantul isi facea si el simtita prezenta, ciufulindu-mi parul dar intr-un mod aproape placut. Mi-am strans genunchii la piept si m-am facut mica in speranta ca nisipul ma va acoperi putin cate putin sau ca apa va ajunge poate si la mine si imi va curata sufletul de toata durerea si suferinta. Gresit. Venisem aici sa il simt mai aproape de mine, dar nu facusem altceva decat sa imi maresc poate, daca era posibil, si mai mult gaura din piept, laolalta cu sentimentul de singuratate. Pentru ca asa ma simteam acum, mai pustiita decat oricand, goala pe dinauntru, incompleta fara jumatatea mea. Venisem la plaja, sa imi amintesc de ultima data cand am fost aici cu el, dupa ce am luat cina in Seattle, in noaptea in care am facut dragoste cu el foarte aproape de mare. Acum imi aminteam insa cum am prins si rasaritul impreuna dar mai ales dorinta pe care ne-am pus-o atunci: “sa fim vesnic impreuna…”. Rapusa de durere, am cedat in fata lacrimilor pe care incercasem sa le stapanesc in aceasta dimineata. Ce rost mai avea? Oricum nu ma vedea nimeni. Puteam sa sufar in liniste.
-BELLA??? am tresarit violent la vocea atat de familiara. Innebuneam, aveam halucinatii sau visam? Dar imediat am auzit-o din nou. Am inghetat. EL ERA AICI… la cativa metri in spatele meu se pare, dar eu nu eram nici pe departe pregatita sa il infrunt, nu aici, nu acum, nu in starea in care eram. Pentru ce a venit? Ca sa isi ia ramas bun?
Fara sa constientizez prea bine ceea ce fac, m-am ridicat, fiind in continuare cu spatele la el, si am inceput sa ma indepartez usor, impleticindu-ma in proprii pasi, dupa care am inceput sa fug din ce in ce mai tare pe plaja, fara o tinta anume. Nu aveam o logica prea buna pentru actele mele, dar cert era faptul ca nu vroiam ca el sa ma vada asa. De ce? Pentru ca stiam foarte bine, ca nu voi mai avea puterea sa il infrunt pentru a doua oara, sa il determin sa plece cu zambetul pe buze, sa ii spun ca totul este ok, si ca totul va fi bine. Imi era imposibil. Acum eram eu Bella cea slaba, pierduta in propria suferinta si asa trebuia sa si ramana pentru ca nu trebuia sa am martori la asa ceva. Nu vroiam sub nici o forma ca el sa ma vada asa si sa ii influentez astfel decizia in vreun fel. NU VROIAM SA RAMANA CU MINE DIN MILA.
-Bella, opreste-te!!! Bella!!! am auzit vocea lui din spatele meu, dar l-am ignorat si am continuat sa fug ca o lasa ce eram, sperand sa ajung mai repede la blestemata de masina. Cum era de asteptat insa, m-a ajuns imediat, apucandu-ma de brat hotarat. M-a intors automat inspre el si din cauza fortei miscarii, m-am izbit de pieptul lui. Am incercat sa ma eliberez, dar bratele lui m-au incatusat, facandu-mi evadarea imposibila.
-Bella, te rog... a continuat el uitandu-se in jos la mine, cu vocea lui ca de catifea, acum mai dulce ca niciodata. M-am oprit din zbucium si incercam sa imi opresc odata cu asta si tremurul corpului. Ii simteam respiratia agitata coborand pe crestetul meu, ii simteam parfumul inundandu-mi narile si amortindu-mi simturile, il simteam atat de aproape incat ma durea. Eram in continuare lipita de el, de pieptul lui care acum se contracta usor, in jos in sus, in miscari repetate, de la efortul facut, dar tineam capul in jos refuzand cu tot dinadinsul sa il infrunt, cu mainile tot in jos dar cu pumnii stransi, incercand astfel sa rezist impulsului de a-i raspunde la imbratisare, de a-l strange in brate. Era ultima urma de demnitate care imi mai ramasese dupa ce imi simteam lacrimile de pe obraji cum incepeau sa se usuce, nu vroiam sa ma creada disperata.
-Bella, uita-te la mine… te rog… simteam durerea din glasul lui pe masura ce vorbea, dar pana sa ii raspund, isi puse mana sub barbia mea, fortandu-ma sa il privesc. Suferinta pe care o citeam in ochii lui, era insa insuportabila pentru mine. Se tortura iar eu nu faceam asta mai usor.
-Imi pare rau, Edward… i-am raspuns cu o voce joasa, zguduindu-mi capul deznadajduita, incercand sa-mi scuz gesturile trecute. Arata atat de chinuit, atat de abatut. Parul lui extrem de ravasit, fire rebele intrandu-i in ochi, era usor tras la fata, cu niste pungi adanci formate la ochii putin rosii. De cat timp nu mai dormise? Ca un raspuns la intrebarile mele, i-am observat tricoul botit de pe el, cutele vizibile ale camasii de deasupra. De cat timp nu se mai schimbase, de cat timp se neglijase, dormind in hainele de zi? Macar el arata in continuare bine, in timp ce in cazul meu, nu puteai face clar diferenta intre mine si un cadavru.
-La naiba, Bella, pentru ce iti ceri TU scuze?!?!? De ce in fiecare zi, ma faci sa imi dau seama cat de nepotrivit sunt pentru tine, ca nu te merit deloc? a continuat frustrat, lasandu-ma in ceata. Il priveam cu ochii cat cepele, asteptand sa continue. Iubire, nu intelegi? Ai facut sacrificii pentru mine iar eu?!?!? Nu am reusit altceva decat sa imi incalc promisiunile facute si sa te ranesc, a continuat razand fortat.
-Edward… eram inmarmurita… asta nu este adevarat…
-NU PLEC NICAIERI…
-Dar…
-Veneam la tine acasa acum, dar trecand pe langa plaja, nu stiu, am simtit pur si simplu nevoia sa fiu aici. Numeste-o cum vrei: coincidenta, destin, nu stiu, cert este ca nu ma asteptam sa te gasesc aici.
-De ce, Edward?
-Bella, poate nu te merit, stiu asta, dar STIU pe de alta parte si faptul ca nu pot sa traiesc fara tine in viata mea. Toata zilele trecute… dar mai ales noptile, noptile fara tine… au fost un iad pentru mine… intelegi? Numai gandul ca ai putea sa nu mai fii a mea, sa nu te mai vad, sa nu ma mai pierd in ochii tai, sa nu te mai sarut, sa nu iti mai simt mirosul pielii, sa nu iti mai dezmierd parul m-au innebunit.
-Dar viata ta, cariera, ai muncit pentru astea… Edward…
-Medicina o pot face in orice colt de lume Bella, atata timp cat o fac bine. Nu fac meseria asta pentru a ajunge intr-un spital de prestigiu, ci fac asta pentru ca imi place sa ajut oameni, prin urmare pot salva vieti oriunde, chiar si intr-un mic orasel. Indiferent de spital, pacientii sunt toti aceeasi, niste oameni cu probleme, continua el mai sigur si mai hotarat decat niciodata.
-Dar… Carlisle… ce a spus? am continuat disperata, vazand ca ma lasa fara argumente. Nu vroiam sa faca o greseala, pe care sa o regrete mai tarziu.
-Decizia mea este deja luata. Am vorbit totusi si cu el si m-a inteles, ma sustine oricum, pentru ca nu suporta nici el sa ma vada nefericit. Iar eu stiu ca fericirea mea este alaturi de tine. Imi pare rau Bella, imi pare rau ca m-am indoit de asta, imi pare rau ca pentru o clipa am gandit ca pot sa merg mai departe fara tine. Ma poti ierta? Sper sa poti pentru ca eu sincer nu vad cum as mai putea trai fara tine… continua el, ridicandu-si acum mainile pentru a-mi cuprinde fata. Se uita atent in ochii mei, cautand indelung un raspuns. Te rog, spune-mi ca nu este prea tarziu…
Toate retinerile mele au cedat insa. Cu siguranta eram egoista, dar ma bucuram acum, mai mult decat oricand; simteam ca pot respira din nou, ca soarele meu, el, a aparut din nou si pe strada mea. Fara sa ma mai gandesc, m-am aruncat la pieptul lui, si mi-am infasurat mainile in jurul lui cat de tare am putut, simtindu-i din nou parfumul si caldura. Imi lipsise atat de mult si nu mai vroiam sa-i dau drumul. El mi-a raspuns si mai dornic, lipindu-ma de el si adapostindu-si capul in curbura gatului meu, ridicandu-ma de pe pamant. Imi venea sa plang din nou, dar de fericire acum. Inima mea o luase razna, luandu-si revansa pentru ultimele zile in care fusese aproape moarta. Era atat de multa nevoie de celalalt exprimata in apropierea noastra, atat de multa intensitate si dorinta incat ma speria.
-Bella, a soptit el in urechea mea, dupa care m-a tras din imbratisare si mi-a prins din nou obrajii in maini. Ce m-as face fara tine? a terminat dupa care m-a tras mai aproape de el, vrand sa ma sarute, dar l-am oprit. S-a blocat, speriat de reactia mea, confuzia si tristetea citindu-i-se pe chip.
-Nu stiu ce te-ai face fara mine, dar cert este faptul ca, EU NU AS PUTEA FUNCTIONA FARA TINE, i-am raspuns hotarata fixandu-l cu privirea, dupa care m-am napustit asupra lui, sarutandu-l pasional, preluand conducerea vizibil. M-am ridicat usor pe varfuri pentru a ajunge mai bine la nivelul lui, in acelasi timp in care mi-am bagat mainile in parul lui, tragandu-l mai aproape. El reactiona imediat, tragandu-ma si mai aproape de el decat era posibil, mainile lui dezmierdandu-mi mult prea doritor, spatele, talia, soldurile. L-am sarutat cu toata puterea mea, cu toata dorinta si patima de care eram in stare, dupa atata timp in care am suferit dupa el, dupa lipsa lui, iar el imi raspundea cu aceeasi pasiune, naucitor de puternica.
Am cazut amandoi in nisip, el venind deasupra mea, cu grja ca greutatea corpului lui sa nu ma incomodeze, dupa care a continuat asaltul pe care eu il pornisem, dar asupra gatului meu. Respiram atat de agitati amandoi, iar inima simteam ca imi iese din piept, de la atatea stari contradictorii traite in ultimele clipe. S-a oprit usor fixandu-ma cu privirea si ma saruta dulce. Ne-am linistit amandoi, in cateva momente, el intorcandu-se cu tot cu mine si aducandu-ma la pieptul lui. Eram atat de fericita.
-Te iubesc Bella, mi-a soptit, strangandu-ma si mai tare la piept.
-Si eu te iubesc Edward, mai mult decat orice.
-INTR-O ZI, TE VOI FACE SOTIA MEA…. sopti el in raspuns aproape indescifrabil, ca un gand care s-a incapatanat sa se faca auzit, fara voia lui, dar eu l-am auzit si aproape imi vedeam deja intreg viitorul alaturi de el… Parea totul atat de usor acum, atat de accesibil…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu