SWEET STORY: EPILOG

EPOV

8 ani mai tarziu…

-Doctor Cullen, avem nevoie urgenta de dumneavoastra in camera 101; Johnny are o criza de astm…


Doctor Cullen, mai exact Doctor Edward Anthony Cullen, asta eram eu, si asta bineinteles nu era altceva decat o zi mai mult decat obisnuita la Spitalul de Copii din Seattle. Lucram aici de peste 2ani ca medic pediatru si eram mai multumit decat oricand. Terminasem acum cativa ani rezidentiatul, iar imediat dupa, am gasit acest post. Imi iubeam meseria, dar si mai mult imi iubeam familia, care ma ajuta si sustinea oricand. Dupa ce am terminat facultatea, eu si Bella ne-am casatorit, dupa care au urmat imediat si Alice si Jasper, in conditiile in care Rosalie si Emmett erau deja casatoriti de 2ani de zile, la momentul respectiv. Locuiam toti in Seattle, doar la cateva case distanta de fiecare, dar ne vizitam familiile din Forks aproape in fiecare week-end.


Rosalie si Emmett erau casatoriti de 7ani de acum si aveau doi baieti gemeni: Robert si Kellan, care erau unii dintre cei mai nazdravani copii pe care i-am intalnit vreodata, amandoi mostenind caracterul vulcanic al tatalui. Emmett, avea propria lui afacere de masini, detinand unul dintre cele mai mari lanturi de magazine de vanzare masini din Seattle, iar Rosalie lucra ca fotograf pentru o prestigioasa agentie de moda.

Alice si Jasper locuiau impreuna la doua case distanta de noi, impreuna cu baietelul lor de 4ani, Jackson; si asteptau acum al doilea lor copil, o fata, pe care aveau de gand sa o numeasca Kristen. Jasper era psiholog si avea propriul lui cabinet nu departe de spitalul meu, motiv pentru care, in unele pauze de masa, care coincideau cu tura mea de la spital, ne intalneam pentru a mai sta impreuna iar Alice era redactor la revista Vanity Fair.

Dupa ce am terminat cu Johnny, un prichindel de nici 8anisori blond cu ochii albastri, m-am retras in biroul meu pentru a ma pregati de plecare. Tura mea obositoare se terminase si eram mai mult decat nerabdator sa ma intorc acasa, mai ales ca schimbul meu, dr. Eric York, sosise acum 5minute la spital.

In jumatate de ora, am ajuns acasa, si incercand sa fac cat mai putin zgomot posibil, am intrat usor in casa. Toate grijile si oboseala, stresul si indispozitia, toate aceste stari acumulate dupa o dificila zi de munca, s-au evaporat parca cu viteza gandului, la auzul celui mai dulce glas pe care il auzisem vreodata.

-Tatiiiii!!!! M-am uitat cu adoratie la ingerasul meu de 3ani, Renesmee, care era practic lumina ochilor mei. Mostenise ochii caprui ai Bellei si temperamentul ei, fiind foarte intuitiva si inteligenta, dar in acelasi timp si extrem de sensibila, iar la aspect imi semana mie; atat la parul de culoare inchisa cu nuante roscate, acum cret, cat si la trasaturi in general. Era mica mea slabiciune si ma avea la degetul mic, dar lucrul acesta nu ma deranja catusi de putin.


M-am aplecat din instinct si mi-am deschis bratele larg la ghemotocul care alerga cu toata puterea si indemanarea unui copil de 3ani, si imediat i-am simtit manutele fragile infasurate in jurul gatului meu, capsorul odihnit in curbura gatului meu. Mi se strangea inima de emotie de fiecare data cand o simteam in bratele mele, rodul iubirii dintre mine si Bella, bucatica rupta din amandoi.

-Buna, iubita… Ce a facut astazi cea mai frumoasa fetita din intreaga lume? La auzul meu, chicoti vesela in bratele mele si ma privi cu ochii jucasi.

-Am mels cu mami la magazin… si mi-a cumpalat o lochita..

-Daaa?!? am intrebat cu aceeasi voce pe care o foloseam de obicei in preajma copiilor, imitand surprinderea.

-Daaa… si… tatiiii? isi schimba brusc dispozitia, devenind mai serioasa. Deja stiam ca vrea ceva, numai dupa felul cum ma privea, si dupa cum incepuse sa-si framante nervos manutele mici, coborand privirea din cand in cand, in semn de ezitare. Era adorabila, iar eu ma simtea neputincios in fata farmecului ei. Eu… am vazut un uls maaareee… maaareee… de plus… stii? si era loz, tati, loz…

-Roz?!? Vaaiii… atunci trebuie neaparat sa-l luam… E al tau micuto, maine in week-end, ti-l cumpar eu personal, i-am raspuns fara sa ma gandesc, incercand sa-mi stapanesc chicotele de ras, la chiuitul ei jucaus de fericire…

-Edward!!! Are deja prea multe jucarii, se auzi vocea Bellei amuzata, care venise acum sa ni se alature. O rasfeti prea mult… mult prea mult…

-Ei, haide iubito, cate fetite am eu?!? Doar doua… i-am raspuns, incercand sa-mi pun tot farmecul in zambetul strengar care stiam ca ii placea atat de mult.

-Culci tu fetita si eu te astept in bucatarie cu cina, ok?… se lasa ingerul meu batut, dupa care ma saruta usor pe obraz si parasi incaperea.

***
Am terminat relativ repede cu Renesmee, bineinteles, numai dupa ce am imbracat-o cu setul ei de pijamalute preferate cu Winnie the Pooh si dupa ce i-am citit cred a o mia oara povestea “Frumoasa din padurea adormita”. I-am sarutat cu dragoste buclele de bronz, privind-o cu nesat cum se afunda in somnul ei linistit de inger, strangand inconstient la piept, mascota ei favorita de plus.

Viata mea era o rutina; in cursul saptamanii eram afundat in munca de la spital, care imi ocupa cel putin jumatate de zi, timpul petrecut acasa cu familia, cu Bella si Renesmee, in plimbari prin oras, la fratii mei si la familiile lor, iesind o adevarata harmalaie atunci cand se adunau la un loc toti copiii familiei, diferite escapade cu sotia mea, in locuri romantice, timp in care o lasam pe Nessie in grija lui Alice si a lui Jasper, si nu in ultimul rand, nelipsitele vizite in Forks, la parintii mei si la Charlie; totul era o rutina, dar era o rutina care ma facea fericit, impacat cu propria fiinta, si pe care as accepta sa o traiesc chiar si toata viata.

Bella era acum o scriitoare in devenire, avand la activ un singur roman publicat, care insa nu inregistrase prea mult succes. Nu si-a pierdut increderea si in mai putin de cateva luni a scris un altul, un roman care mie imi placea enorm si care ma facea sa fiu sigur de reusita lui. Manuscrisul era terminat de aproape o saptamana, iar ingerul meu inca se temea sa il trimita la editura, de frica sa nu se repete prima experienta si pe de o parte ii intelegeam perfect frustrarea, dar pe de alta parte eram sigur de succesul acestui material. Cartea se numea “Amurg” si aducea la lumina povestea neobisnuita de dragoste dintre un vampir si o muritoare, dar nu numai asta facea ca romanul sa fie unul reusit, ci pur si simplu ideea inedita, si nu in ultimul rand, sentimentele extrem de puternice, cu o tenta bolnavicioasa, ce ii lega pe cei doi protagonisti, neconditionat si irevocabil.

Am intrat incet in dormitorul pe care il imparteam cu Bella, cautand-o din priviri in camera, si gasind-o in fata oglinzii, studiindu-si usor trupul. Am zambit involuntar, dupa care m-am apropiat de ea si am strans-o in brate, lipindu-i in proces spatele mic de pieptul meu si sarutandu-i usor gatul catifelat.

-Edward?

-Imi pare rau iubito, nu am vrut sa te sperii…

-Nu-i nimic, te asteptam… O tura obositoare?

-Destul… dar sunt bucuros ca am ajuns acasa… Mi-a fost dor de tine… si de copilul nostru, i-am raspuns, odihnindu-mi acum barbia de umarul ei mic, si mangaindu-i usor pantecul umflat de greutatea unei a doua sarcini. Imediat, amintirea comica de acum ceva timp, ma facu sa chicotesc usor.

Flashback

Acum patru ani…


-Edwaaard, arat ca o balena!?!?! Se planse nemultumita, ingerul meu, insarcinata in 6luni cu primul nostru copil. Era adorabila, dar in acelasi timp, era si un vulcan de emotii, gata sa izbucneasca oricand; acum radea, acum plangea, si de mule ori ma simteam ca pe un teren minat. Statea tot in fata oglinzii, iar eu o priveam din tocul usii cu amuzament. Sarcina ii pria, dandu-i o frumusete, de care nu beneficia fiecare femeie, si anume ea, isi pastra supletea corpului, marimile ei obisnuite suferind modificari, numai in partea din fata a corpului, la burta, dar in rest, ea era la fel de slabuta.


-Iubito, nu vorbi prostii, nu arati ca o balena, sau daca arati ca o balena, da-mi voie sa iti spun ca arati excelent asa cum esti, am continuat cu acelasi amuzament si buna-dispozitie. La vorbele mele, insa ceva s-a intamplat, pentru ca trupul ei se zgudui usor, dupa care se intoarse inspre mine, tinduindu-ma cu o privire care ar putea sa si omoare. La naiba, am incurcat-o!!! Mi-am dat seama brusc, ca intrebarea ei era una dintre intrebarile capcana, asa imi sa placea sa le numesc, din pricina faptului ca, indiferent de raspunsul pe care il ofeream, eu ieseam prost de fiecare data. Cu siguranta, asta fusese una dintre ele, concluzia: IN NOAPTEA ASTA, CRED CA VOI DORMI AFARA, DACA AM NOROC, PE PRESUL DIN FATA USII… LA NAIBA!!!


-Deciiii… asta inseamna ca eu chiar arat ca o balena, nuu??? gesticula ea nervoasa, mergand repezit inspre mine, de parca s-ar fi pregatit sa doboare niste munti. La vederea ei, m-am panicat usor, instinctul meu de supravietuire, tipandu-mi aproape in urechi disperat, sa fug unde vad cu ochii. Pe de alta parte, imi dadeam seama ca solutia asta, oricat era ea de benefica pe termen scurt, imi va aduce mari dezavantaje pe termen lung. Trebuia sa o infrunt, bineinteles, dar cu o idee de orgoliu masculin, m-am gandit eu, pentru a nu ma expune chiar atat de neputincios in fata ei. Daca stau mai bine sa ma gandesc, da-l naibii de orgoliu masculin, urma sa dorm afara, deci, cum orgoliul masculin nu imi va tine de cald… bun venit umilinta… am gandit eu deznadajduit.

-Nu, iubito, cum poti sa spui asa ceva?

-Tu asa ai spus… cu cuvintele tale!!!

-Adevarul este ca… dar nu am mai apucat sa termin, pentru ca in clipele urmatoare, Bella pleca si luand in brate o perna si o patura, pregatite parca dinainte, mi le inmana neceremonios, cu aceeasi privire ostila in ochi.

-Stii ce? Nu mai bine dormi tu in sufragerie, din moment ce eu arat ca o balena?!?!? Nu de alta, dar nu vreau sa te incomodez cu marimea mea excesiv de mare… asa ca cel mai bine, vei dormi mult mai linistit… DE UNUL SINGUR… raspunse ea hotarat, incheindu-si pledoaria demna de un Oscar, punand accent pe ultimele cuvinte, numai ca in secunda urmatoare sa imi tranteasca usa dormitorului in nas. Cum am mai spus, bine-ai-venit umilinta… invatasem totusi sa nu ma pun cu Bella cand este nervoasa, dar mai ales sa nu ma pun cu o Bella insarcinata, ale carei praguri de nervozitate, atarnau firav de niste hormoni innebuniti de sarcina.

Asa ca, depasit de situatie, am apelat la singura solutie ce mai parea viabila in acest moment. Sa o las sa ii treaca starile de apatie, urmand sa incerc o impacare mai tarziu, si sperand la un loc de dormit mai cald in camera comuna, bineinteles jos pe covor, daca am noroc. Dezbracandu-ma de hainele de servici, am pasit in cabina de dus; jumatate de ora mai tarziu, eram deja in bucatarie, savurand din bucatele lasate de Bella; era o bucatareasa excelenta, asta nu puteam nega.

O ora mai tarziu, eram in fata dormitorului, batand usor de trei ori. Nici nu am apucat bine sa termin, ca usa se deschise repede, o Bella cu ochii radiind de emotie aparand in prag. M-am chinuit sa imi abtin un chicot sanatos, dar in schimb am zambit afectat; era vizibil faptul ca ma asteptase cu sufletul la gura, sa revin din nou la ea. O cunosteam mult prea bine, ca sa stiu, ca din momentul in care ramanea singura, fara mine, nu se putea linisti, aproape ca nici nu putea dormi fara mine, departe de bratele mele; aveam o legatura mult prea puternica.

-Mai esti suparata pe mine?

-S-ar putea sa te iert daca… imi aduci niste unt de arahide, raspunse ea, vizibil fericita si usurata, raspunzandu-mi la zambet. I-am sarutat usor crestetul, si luandu-mi cheile de la masina, am parasit casa.

La supermarket, ora 2noaptea, numai eu si casierele… sau mai bine zis…

-Edward?!?!

-Jasper?!?! Yes!! Nu eram singur… Ce cauti aici?

-Fructe de mare pentru Alice, alte pofte… veni imediat raspunsul somnoros al lui Jasper… Tu?

-Unt de arahide, tot pofte… am raspuns chicotind… gandindu-ma la imaginea comica pe care o provocam casierelor, care ne sorbeau din ochi. Doi barbati somnorosi, in plina noapte la supermarket, cumparand… unt de arahide si… fructe de mare, pentru sotiile lor insarcinate?!?!? Ei bine, da, astia eram noi…
End Flashback

-De ce razi, la ce te gandesti? ma trezi din visare, vocea ingerului meu.

-Ma gandeam, ei bine, la unt de arahide si la fructe mare, am continuat eu, chicotind in continuare. Bella mi se alatura, zambind si ea afectata.

-Cine stie, poate am sa te mai pun sa mai faci un drum? sopti ea, eliberandu-se din inbratisarea mea.

-La supermarket?

-Nuuuu!!! raspunse ea seducator, dupa care isi dezveli frumosul trup, lasand capotul de noapte de matase, sa ii cada usor la pamant. Un drum pana la cabina de dus... pentru inviorare, termina ea linistit, jucandu-se fara mila cu emotiile mele. Am amutit, divinizandu-i din nou trupul din priviri, pe care il iubeam atat de mult… Sub nici o forma nu puteam sa refuz asa o invitatie; doar era vorba de noi doi, eu Edward si ea Bella, femeia care ma facuse fericit si care dadea un sens vietii mele.


Sfarsit
.....................................................................................
Buna,... am revenit cu epilogul... sper ca v-a placut... si asta a fost PRIMUL MEU FIC SWEET STORY...ASTEPT COMENTARII...DE TOT GENUL LA SWEET STORY...
SI INCA CEVA... M-AM GANDIT DEJA LA UN NOU FIC... MAI BINE ZIS LA O NOUA IDEE... CARE SUNA CAM ASA...
Bella este fiica rebela si imposibila a serifului din Forks, Charlie Swan, care nu reuseste sa se tina departe de belele. Nimeni nu stie insa, ca sub aceasta masca a unei fete rebele de 20 de ani, se ascunde un secret dureros…
Edward este profesorul nou de literatura al liceului din Forks, venit din Seattle, cu propriile lui temeri si secrete dureroase. Va fi oare atras si el in viata anturajelor negative de catre Bella, sau o va putea schimba si salva de la o viata de suferinta? Va putea sta departe de tentatii?
CAM ASTA ESTE IDEEA, CARE NU ESTE FINALIZATA... ACUM TOTUL DEPINDE DE VOI...
DACA VRETI CA ACEASTA POVESTE SA SE MATERIALIZEZE, DACA VA ATRAGE IDEEA FICULUI, SI VA PLACE STILUL MEU, MAI BINE ZIS, NU V-ATI PLICTISIT DE EL, DATI-MI DE STIRE...ORICE PARERE CONTEAZA...
EU IAU O PAUZA DE LA TOATE ASTEA... SI PESTE VREO DOUA LUNI CRED... IN FUNCTIE DE PARERILE VOASTRE VOI HOTARI DACA VOI SCRIE FICUL SAU NU...
Daca voi scrie acest fic, va voi da de stire, pe acest site, sau cu siguranta pe http://twilight-love-fanfic.blogspot.com/ unde presupun ca voi anunta ca eu, Beatrice, am mai revenit cu un fic...
V-am pupat pe toate, tind sa va multumesc celor care mi-au citit ficul, si in rest, astept raspunsurile voastre... Spor in tot ceea ce faceti, si un an scolar terminat cu cele mai bune note...

SWEET STORY: Capitolul 26- Escapada cu final fericit

BPOV

-Domnisoara Swan, e timpul sa va retrageti in salonul dumneavoastra, se auzi in liniste vocea asistentei noi venite, lucru care a generat un marait tacut de protest din gura lui Edward. Am incercat sa-mi abtin un chicotit sanatos, dupa care am incercat sa ma desprind din bratele protectoare ale iubitului meu pentru a asculta intocmai de cadrul medical. Ii ocupasem intreaga zi jumatate de pat, desi el nu se plangea.

-Nu vreau sa pleci… se planse Edward, strangandu-mi mana intr-a lui… Inca nu am apucat sa iti spun ca te iubesc… sau macar sa te sarut de noapte buna… inca un pic…


-Nici eu nu vreau sa plec, dar trebuie… este deja tarziu… am raspuns cu un oftat… Chiar ma iubesti? am intrebat eu usor, incercand sa inmultesc pe cat posibil momentele tandre alaturi de el.

-Hmm… nu stiu… inca sunt in dubii… a raspuns amuzat, razand de-a dreptul cand l-am lovit in joaca peste umar. Reactiona imediat dupa rafala de ras, si cu o viteza uluitoare, ma prinse iar in bratele lui si ma saruta. I-am raspuns fara ezitare, trupul meu mulandu-se instinctiv din nou in bratele stapanului absolut al sufletului meu.

Trecusera deja trei saptamani de cand Edward se trezise din coma, si totul mergea bine. Eram amandoi vindecati, in afara oricarui pericol, motiv pentru care mai aveam doar doua zile de stat in spital. Toate intrasera pe fagasul normal, iar eu si iubitul meu eram mai apropiati ca oricand, de nedespartit. Spre disperarea asistentelor si a intreg cadrului medical (inafara de Carlisle), ne petreceam toata ziua impreuna in salonul meu sau al lui, in functie de dispozitie, fiind de nedespartit chiar si in timpul pauzelor de masa. Primeam vizite constante de la Esme si Charlie, dar si telefoane de la Emmett si Rosalie, sau Jasper si Alice, care erau deja la facultate in Seattle, si asteptau cu nerabdare sa ne alaturam grupului. Entuziasmul se citea oriunde si pe chipurile noastre, iar eu asteptam cu mare bucurie sa plec din intunecatul si micul Forks catre insoritul si marele Seattle.

-Ce-a fost asta? am intrebat, uitandu-ma in ochii superbi ai lui Edward, in care citeam numai dragoste.

-A fost sarutul meu de noapte buna si da… (sarut)… te iubesc(sarut)… te iubesc(sarut)… te iubesc(sarut)… Am inceput sa chicotesc vesela, imbatata de fericire, indragostita pana peste cap si rosie in obraji cu siguranta. Ti-am spus ca esti adorabila cand rosesti? continua soarele meu elanul de complimente, strangandu-ma si mai tare la piept. Uitasem total si cum sa respir, dar atentia amandurora ne-a fost atrasa de tusitul infundat in semn de atentionare a asistentei de care uitasem complet ca fusese in salon tot timpul asta. La naiba!

-Trebuie sa plec, ne vedem maine, te iubesc… m-am ridicat din pat bucuroasa si l-am sarutat scurt.

-Ne vedem mai tarziu, sopti el in urechea mea, facandu-mi din ochi si lasandu-ma socata. La expresia mea se amuza vizibil, zambi atotstiutor, fixandu-ma cu privirea pana ce am parasit salonul. Ce vroia sa spuna cu asta?

Am ajuns in camera mea ametita, cu inima batandu-mi nebuneste si trupul inmiresmat de parfumul lui. Era uluitor efectul pe care il avea asupra mea si nu cred ca voi reusi vreodata sa-mi stapanesc emotiile ce ma coplesesc de fiecare data cand sunt in preajma lui; sincera sa fiu, nici nu vroiam asta. Sub privirea severa a asistentei care sincer ma calca pe nervi, m-am asezat in pat ascultatoare, invelindu-mi incet trupul. Lasata intr-un final singura, mi-am scos cartea lui Jane Austen din sertarul de langa pat si am inceput sa citesc, in incercarea de a-mi aduce si somnul pe gene cu ocazia asta.

Nu stiu cat timp a trecut, dar lectura cartii isi facea clar efectul din moment ce, fortata de imprejurari, mi-am lasat capul usor pe perna, cartea cazand undeva prin pat, in timp ce eu atipisem linistita. Nici nu am apucat bine sa ma afund in prima ora de somn ca o atingere usoara si o soapta in plina liniste a camerei, imi atrase atentia. Visam? Posibil… eram inca adormita. De data asta, insa, soapta se amplifica, prinzand contur, tonalitate, incercand cu tot dinandinsul parca sa imi atraga atentia din lumea viselor.


-Bellaaa… Am incremenit, deschizand ochii larg, numai pentru a vedea fata frumoasa a lui Edward, langa patul meu. Am fost intampinata de acelasi suras strengar care se juca cu ritmul inimii mele, dar pentru a scapa de asta, mi-am luat ochii de la fata lui perfecta, si mi-am indreptat-o spre corpul lui, numai pentru a vedea ca era complet imbracat cu haine de oras, aranjat si proaspat barbierit. Imi adoram iubitul… Imi mangaie usor obrazul, dupa care mi-l saruta dulce. Te-ai trezit somnoroaso… Ma gandeam ca o sa trebuiasca sa te car in brate pana afara, desi marturisesc ca mi-ar face placere, chiar daca nu sunt in cea mai buna forma…

-Edward… i-am raspuns in soapta, m-ai speriat… Stai… ce?!?!? afara…??? Si ce cauti aici?

-Ti-am spus ca o sa ne vedem mai tarziu si… ca sa iti raspund la intrebare… ei bine… te rapesc… termina el cu acelasi suras strengar, care ii dezvelea dintii intr-un mod mai mult decat placut. Daaa… am un iubit nebun… acum e ceva oficial.

-Tu glumesti sper, nu? am continuat chicotind inca nevenindu-mi sa cred. Edward, esti nebun? Mai avem doua zile si iesim din spital, doua zile…

-Da, Bella, glumesc, de asta sunt imbracat si pregatit de plecare… raspunse Edward, razand un pic mai zgomotos, fapt care m-a indemnat sa ii acoper gura, de teama sa nu ne auda cineva. Numai asta ne mai trebuia…

-Esti nebun… i-am raspuns soptit…

-Doar dupa tine… raspunse sarutandu-mi varful degetelor cu delicatete.

-Stiu… si de asta te iubesc… i-am raspuns la randul meu, dupa care s-a aplecat sa-mi sarute incet buzele. Unde mergem?

-Nu prea departe, doar in locul nostru de la plaja. Este o vreme excelenta afara, si este pacat san u profitam.

-Perfect, ma schimb imediat si mergem.

-Vrei sa te ajut? intreba Edward cu un zambet machiavelic si cu ochii mari. Juca dur sa inteleg… Nu-i nimic.

-Credeam ca tu ma ajuti doar la dezbracatul de haine, i-am soptit in ureche seducator. La cuvintele mele facu ochii si mai mari si chicoti fortat. Doamne, cat imi placea faptul ca aveam asupra lui aceleasi efecte pe care le avea si el asupra mea. Chiar eram facuti unul pentru altul.


EPOV

Cu Bella de mana, am mers incet in noapte pe coridoarele spitalului, indreptandu-ma spre scari. Vroiam sa ajung la subsol, la iesirea de urgenta. Asta era unul din avantajele faptului ca tatal meu era medic aici; stiam locul ca in palma, inclusiv toate iesirile secrete, necunoscute publicului. Acum doar speram ca ceea ce tinea de a doua parte a planului meu, sa ma astepte afara asa cum am stabilit. Ajungand intr-un final la subsol, am tras puternic de usa, si am pasit in aerul usor racoros al noptii. Yes!!!

-Cum a ajuns Volvo-ul tau aici?!?!? se auzi vocea surprinsa a ingerului meu. Stiam ca nu o sa o lase balta asa ca am hotarat sa-i povestesc.

-Jacob m-a ajutat. Se simtea dator fata de mine, asa ca nu am ezitat sa-i cer ajutorul in toata chestia asta.

Si asa si era. Jake era un baiat bun; dupa accident am vorbit, si-a cerut scuze si am ramas prieteni; l-am inteles, m-a inteles, si totul era ok. Cand l-am rugat sa imi aduca masina la spital, la iesirea din spate, nu a ezitat, si ii multumeam enorm. Ii doream doar, sa-si gaseasca si el ingerul lui, asa cum eu mi-l gasisem pe al meu, si sa fie fericit. Merita asta.

In mai putin de jumatate de ora, am ajuns in LaPush, si pentru prima data in viata asta, aveam emotii, eu, marele cuceritor Edward Cullen aveam emotii si inca mari. Vroiam pur si simplu ca totul sa mearga perfect., in ceea ce priveste a treia parte a planului meu, cea mai dificila parte. Am incercat sa-mi maschez emotiie, pentru a nu da nimic de banuit, asa ca am continuat sa ma port normal, ca in orice alta seara si sa exclud, pe cat posibil, faptul ca obiectul pe care il aveam acum in buzunarul de la blugi, parea mai greu ca niciodata. Am coborat rapid, pentru a-i deschide Bellei portiera, uitandu-ma in acelasi timp, pentru prima data la marea din spatele meu. Nu ma inselasem in privinta vremii; aerul de pretutinderi era relaxant si caldut, cerul era senin, lasand loc stelelor luminoase si lunii pline; marea era si ea linistita si imbietoare.


-Aproape ca uitasem cat de frumos este locul asta, Edward. Iti multumesc, sopti Bella fericita.

-De asta sunt aici iubito, i-am raspuns intorcandu-mi fata la ea, si sarutand-o usor; ca sa iti aduc aminte de ceea ce este frumos, de ceea ce ne face fericiti pe amandoi, am terminat serios, dupa care am tras-o la piept, strangand-o usor.

Am inceput sa ne plimbam incet, pe nisipul moale, pana ce am ajuns aproape de mare si ne-am oprit; privelistea era fantastica, iar eu mai aveam un pic si faceam un atac de panica. Bella era in bratele mele, cu obrazul lipit de pieptul meu, tacuta ca de obicei, savurand momentul. Si atunci, cu ea atat de apropiata de mine, orice urma de incordare s-a risipit. O iubeam, desi era putin spus, o divinizam; ea ma iubea la randul ei, ce mai asteptam? Nimic cred, era momentul perfect; daca ma va respinge… sau…?. Oribilul accident imi zguduise serios limitele firave ale realitatii, facandu-ma sa vad viata cu alti ochi, invatandu-ma sa nu las nici o secunda sa se piarda, sa profit la maxim de clipele care ma fac fericit si nu in ultimul rand, sa traiesc orice clipa alaturi de EA, ca si cum ar fi ultima, la intensitate maxima. Imi invatasem lectia, poate un pic prea dur ce-i drept, dar acum stiam mai sigur ca niciodata, ca totul depinea de mine, de alegerile pe care le fac. Am desprins-o pe Bella din imbratisare, si coborandu-mi privirea asupra ea, i-am cautat ochii. Cand si-a ridicat privirea asupra mea, si am vazut dragostea pentru mine in ei, mi-am dat seama ca nu mai aveam nici un motiv sa astept, ca visasem la acest moment, de cand aflasem ce simt pentru ea.

-Bella, ma iubesti?

-Mai mult decat orice Edward… a venit imediat raspunsul ei. Fara sa mai astept, am scos cutiuta din buzunar, iar in urmatoarea secunda m-am coborat, asezandu-ma pe un genunchi in fata ei. Reactia ei nu s-a lasat asteptata; la vederea mea, a inlemnit, iar ochii ei de ciocolata pura, acum mari, care ma facusera fericit de atatea ori, erau incarcati acum de valuri intregi de emotii: soc, curiozitate crescanda, panica, dar si dragoste pura si fericire.


-Imi … faci onoarea… de a deveni sotia mea? am intrebat rar, cu pauze semnificative, in timp ce am descoperit inelul, incercand sa-mi mentin aceeasi tonalitate hotarata a vocii. La intrebarea mea, a inceput sa lacrimeze imediat, buzele tremurandu-i nervos. Asa ca am continuat, usor panicat. Stiu ca suntem de putin timp, oficial impreuna, sau poate crezi ca totul este prea devreme, si poate ca ai dreptate, dar iti jur Bella, ca te iubesc mai mult decat orice pe lumea asta. S-au petrecut atatea intre noi, iar accidentul m-a facut sa imi dau seama ca trebuie sa profit de orice clipa importanta din viata mea, traind-o din plin. Sa nu crezi acum ca fac toate astea numai din cauza accidentului, pentru ca nu este asa; am cumparat inelul de inainte… am continuat, incepand usor sa ma balbai. Te iubesc Bella, te vreau alaturi de mine pentru totdeauna si…

-DA!!!

-… am visat dintotdeauna ca intr-o zi sa-mi devii sotie... si… POFTIM?!?!? Ce ai spus?

-DA…

-Da, ce? eram de-a dreptul ametit, pierdut in propriul meu discurs. Probabil ca ma facusem si de rusine, dar ce mai conta.

-ACCCEPT, prostutule, chicoti Bella fericita… DA, VREAU SA MA CASATORESC CU TINE!!! De abia atunci, am facut legatura cu realitatea, intelegand semnificatia din spatele cuvintelor ei si fara sa mai ezit, am sarit si am strans-o in brate cu toata puterea. Visam cu siguranta, pentru ca fericirea pe care am simtit-o in acel moment, parea dureros de ireala; parca era un basm cu happy-end, iar viata imi demonstrase de multe ori ca poate fi oricum numai nu si roz neaparat. Pur si simplu nu imi venea sa cred ca puteam fi atat de norocos, ca sosise si timpul fericirii mele sau ca ea ma acceptase alaturi de ea pentru totdeauna, asa cum eram. Nu eram obisnuit cu faptul ca viata poate fi si atat de frumoasa cateodata. Era posibil?

-Te iubesc, te iubesc atat de mult, i-am soptit in ureche imbatat de fericire, uitand de tot si de toate.

-Eu te iubesc mai mult… sopti ea in raspuns

-Imposibil, Bella, imposibil.

***
Noaptea a trecut extrem de repede si pierduti in peisaj, am prins rasaritul impreuna, ca si acum multe saptamani, dar acum totul era diferit. Eram la piept cu iubirea ce mi-a marcat viata pentru totdeauna, si in timp ce ma uitam la soarele timid pierdut parca intre valurile marii, nu puteam sa ma gandesc decat la EA: LOGODNICA MEA, ISABELLA MARIE SWAN, in viitor CULLEN.

BEYOND THE SUNSET

WHAT DOES IT MEAN?
FEEL LIKE WE'VE BEEN HERE BEFORE
FEELS LIKE I'VE KNOWN YOU ALL OF MY LIFE.
IT'S ALL THAT IT SEEMS
WATCHING THE WAVES KISS THE SHORE
SEEING YOUR SMILE LIGHT UP THE NIGHT

WILL FIND OUR DREAM
BEYOND THE SUNSET
ALL THAT LOVE MEANS
BEYOND THE SUNSET

THIS IS OUR TIME
YOU'RE ALL I'M THINKING OF
YOU ARE THE ONE LOVE THAT TIME CAN'T ERASE
AND WHEN YOU'RE MINE
I’LL LIVE EACH DAY FOR YOUR LOVE
AND WILL LIVE FOREVER IN THIS MAGIC PLACE

WILL FIND OUR DREAMS
BEYOND THE SUNSET
ALL THAT LOVE MEANS
BEYOND THE SUNSET

JUST YOU AND ME
BEYOND THE SUNSET
A BRAVE NEW WORLD
BEYOND THE SUNSET
(BEYOND THE SUNSET)
.....................................................................................
Capitolul 26... scuze pt intarziere si pt putina inspiratie...
Sper sa va placa... astept comentarii...
Ficul meu se termina... asa ca data viitoare... va astept cu EPILOGUL...
O saptamana frumoasa la fiecare
MELODIA DE INSPIRATIE... BEYOND THE SUNSET... O GASITI IN PLAYLISTUL MEU...

SWEET STORY: Capitolul 25-Trei cuvinte: m-ai salvat...

BPOV

Zilele trecusera dureros de greu fara Edward, timpul se incapatana sa se piarda in monotonia zilelor obisnuite, ca niste fire de nisip in imensitatea marii naprasnice. Simplele si banalele clipe se transformau in minute, minutele in ore, orele in lungi perioade de nerabdare, nerabdare si dorinta de a fi cu el din nou. Gatul imi ardea, mainile imi tremurau, fruntea imi asuda, buzele imi murmurau soptit in anticipatie. Ramasesem singura cu Charlie in salon asteptand, pur si simplu asteptand. Linistea asezata intre noi se dovedea acum a fi extrem de deranjanta pentru urechile mele, care deja zumzaiau in continuu. Edward se trezise, soarele meu reusise sa treaca de toate obstacolele care, blestemate sa fie ele, ne-au stat in cale pana acum, impiedicand, stopand cu orice cale ca fericirea noastra sa fie una perfecta. Dar EL, omul pentru care traiam in fiecare zi cu si mai multa patima decat in precedenta, motivul pentru care nu renuntasem nici pana acum la vesnica lupta, mai mult psihica acum decat fizica (ce fusese mai rau trecuse… la starea mea de sanatate), invinsese toate barierele, luptase pentru tot, luptase pentru noi… Lacrimile pe care nu stiam ca le aveam pe obraji, imi spalara fata intr-un mod mai mult decat natural, deloc deranjant: nu ma mai ardeau cu durerea provocata ca alte dati, ci acum erau eliberatoare, mai eliberatoare ca niciodata, o oglinda perfecta a grijilor mele care acum se estompasera vizibil. Asa cum lacrimile imi paraseau incet coltul ochilor, lasandu-le in urma, asa si panica si gandurile invalmasite adunate pana acum, care isi facusera un dureros cuib stabil in mintea mea, in ultima saptamana, ma paraseau acum, din fericire. Dupa atata timp, simteam ca ele ma parasesc incet-incet, redand trupului meu un val nou de energie pozitiva si inimii mele acordul de a merge mai departe, de a spera din nou.


-Bella, s-a terminat, s-a terminat totul… de ce plangi? intreba Charlie uitandu-se adanc in ochii mei in cautarea unui raspuns, in timp ce imi masa delicat o mana intr-a lui.

-Plang de fericire… am raspuns eu, intr-un chicot infundat de plans. Nici eu nu mai stiam bine daca rad sau plang, dar adevarul era ca starea mea de acum era una care nu putea fi tradusa numai printr-un gest. Ciudat nu?

-Nu, nu este ciudat, sincer, pentru prima data dupa atatia ani, simt ca te inteleg mai bine decat crezi, raspunse Charlie uimit parca de propria lui declaratie.

-Iti multumesc tata, iti multumesc atat de mult, i-am raspuns dupa care l-am strans in brate cu dragoste. Intregul lui trup, incordat de cateva zile, se destinse vizibil in imbratisarea mea, iar eu nici ca puteam fi mai fericita. Ultimele evenimente, ne apropiasera extrem de mult si stiam ca si el si-a dat seama, ba mai mult de cat atat, vedeam in comportamentul lui cum se straduia sa ma tina cat mai aproape de el, acum cand ii dadusem in sfarsit sansa sa se apropie de mine atat de mult.

Urmat de o femeie de varsta mijlocie, Carlisle intra in salon, serios ca in majoritatea timpului, dar cu ochii incarcati de emotie. Se schimbase radical, in atat de putin timp, toti facusera asta, in ultima ora cand ma vizitasera. Emmett revenise cu glumele porcoase, Alice aduse din nou problema existentiala a shoppingului, Rosalie incepuse deja sa caute noi cosmetice in cataloage renumite, Jasper incepuse din nou sa faca planuri pentru toamna la facultate, si nu in cele din urma Esme, ne promisese ca ne va rasfata cu mese delicioase de indata ce vom veni inapoi acasa, chiar daca stiam foarte bine, ca mai aveam ceva timp pana ce voi parasi spitalul. Toata lumea incerca sa treaca mai departe, sa se reintoarca la viata obisnuita, incercand in timp, sa uite de necazurile ce lovisera de curand. In doua cuvinte: familia Cullen, o familie puternica, unita, adunati de o legatura a sangelui extrem de puternica, o familie din care ma bucuram nespus ca faceam parte, adoptata chiar neoficial.

-Cum te simti, Bella? intreba Carlisle, strabatand salonul in doar cativa pasi. Se apropie usor de mine, studiindu-mi fata, dupa care ma examina aproape din instinct.

-Bine…

-Uita-te aici… la degetul meu… Ok… semnele vitale sunt bune… a fost mai mult o alarma falsa… Cred ca vei fi bine… termina el, facandu-si datoria, ce ii calauzea viata de aproape 15ani.

-Vreau sa-l vad…

-Bella… incepu Carlisle imediat, dar nici nu l-am lasat sa termine…

-Nu ma intereseaza, sincer, nici nu vreau sa ma gandesc…

-Bella…

-Si orice imi vei spune tu sau Esme, sau Charlie…

-Anne, striga Carlisle deodata, ignorandu-ma in continuare ca si pana acum. La strigarea lui, aparu pe usa o asistenta impingand un scaun cu rotile. M-am blocat. M-am uitat in sus la tatal lui Edward, care ma privi acum cu un amuzament ascuns, si fara sa imi dau seama m-am inrosit. Nu mai eram capabila sa scot nici un cuvant. Ughhh!!! Barbatii Cullen… acum vedeam foarte bine de unde a mostenit Edward nelipsitul sarcasm…

-Uite, Bella, conditia ta este una destul de precara, dar in acelasi timp imi dau seama ca daca voi mai incerca sa te opresc de la a face ceva, tu vei face o prostie… Asa ca imi asum riscul: aduci numai necazuri, continua Carlisle, cu un ranjet pana la urechi. Prin urmare, te voi lasa sa mergi sa il vezi pe Edward, pentru a scapa de orice griji… Decat sa iti interzic, iar tu sa incerci sa escaladezi etajele, pana la el, punandu-ti viata in pericol, e mai bine asa, nu crezi? Ba mai mult decat atat, la cum il stiu eu pe Edward, daca nu vei ajunge tu la el, va ajunge el la tine, taraindu-se si in maini daca s-ar putea, numai ca sa te vada. Imi este imposibil sa va despart, si nu voi mai face asta niciodata, spre binele vostru.

Ramasesem cu gura cascata la propriu, iar Carlisle se uita in continuare amuzat la mine, dupa care imi dezmierda usor obrazul cu mana, si redeveni din nou serios.

-Ne vedem in salon Bella. Eu o voi lasa pe Anne sa te pregateasca, si te astept acolo. DAR NU MAI MULT DE JUMATATE DE ORA, amandoi aveti nevoie de odihna, termina el accentuand ultimele cuvinte, dupa care parasi salonul in acelasi pas gratios si rafinat, specific barbatilor Cullen.


EPOV

Imi revenisem de aproximativ o ora si deja toti membrii familiei mele, adunati in jurul patului meu, vorbeau despre o petrecere de bun-venit acasa. Tipic… noua…cred…

-Ne-ai speriat un pic fratioare, spuse Emmett, in gluma dar simteam emotia din spatele vorbelor lui senine. Ai noroc ca nu esti intr-o stare prea buna, ca altfel te-as fi rupt oleaca in bataie pentru asta, termina el vesel… Tipic Emmett, asta era felul lui de a spune, ca s-a speriat de moarte, si ca ma iubeste ca frate mai mult decat oricand. Am chicotit usor, incercand sa-mi stapanesc durerea din corp, care fusese latenta pentru atata timp. Urma vindecarea, partea cea mai dureroasa… La naiba…

-Ei bine, Emmett, am planuit sa mai stau oleaca printre voi. Nu de alta, dar de cine imi mai bat eu joc cu placere pe viitor? La vorbele mele, uriasul izbucni intr-un ras isteric, zguduind intregul salon.

-Crezi sau nu, pentru prima data, mi-ar face o deosebita placere sa stii… de abia astept, raspunse el cu un mare ranjet, strangand-o vesel pe Rosalie in brate.

-Uuufff… terminati-o… ati ramas la fel de nebuni, interveni Alice printre chicote pline de viata, covrigita la pieptul lui Jasper. El o primi mai mult decat binevoitor, cu barbia asezata pe capul ei. Ma uitam la ei toti si vedeam bucuria, emotia, si nu in cele din urma dragostea puternica ce ii unea. Era atat de placut, dar si mai placut gandul ca nici eu nu eram singur, ci aveam si eu ingerul meu alaturi de mine, in viata mea. Doream atat de mult sa o revad, incat durea. Parca ghicindu-mi gandurile, in urmatoarea secunda Carlisle, insotit de Esme intrara in salon, senini si veseli, ca doua zile insorite de vara. Bella insa nicaieri…

Peste cateva secunde, am auzit insa o bataie in usa; m-am uitat la tatal meu, dar fata lui nu trada nimic; ceilalti ma priveau cu amuzament… asteptarea ma omora…

-Intra, am raspuns, incercand sa imi fac vocea cat mai hotarata, numai ca peste cateva clipe sa o vad pe Bella, intrand ajutata de o asistenta… Inima mi s-a oprit parca din piept si mi-am strans buzele cu putere in incercarea de a le stapani tremurul. Am avut atata nevoie de ea, cum nu am crezut vreodata… Am inceput sa expir zgomotos, abtinandu-ma sa nu plang; vroiam sa fiu puternic, din nou puternic pentru ea. La vederea mea, ochii ei se marira vizibil, iar pieptul ei se agita in continuu…

-Edward… sopti ea, uitandu-se la mine ca la o naluca, de frica sa nu dispar. O cunosteam si stiam deja ce gandeste… Ii era frica sa nu fie un vis…

-Bella… i-am raspuns, incercand sa imi mentin aceeasi tonalitate, incercand sa o conving ca nu este un vis si ca, mai presus de toate, EU SUNT REAL. Poate ca reuseam sa imi mentin lacrimile sub control, dar in schimb, acum imi plangea sufletul, dar de bucurie… La auzul vocii mele, trupul ei firav se zgudui usor in primul sughit de plans, si luand prin surprindere pe toata lumea, fugi de langa asistenta, si trecand printre toti ceilalti se napusti asupra mea, strangandu-ma in brate cu toata puterea…



-Ed-Edwaard… sopti ea, plangand in tricoul meu…

-Shhttt… i-am soptit in intentia de a o calma, dupa care am incercat sa o strang si mai tare in brate. Imi era groaznic de frica sa nu o pierd din nou: viata era atat de imprevizibila. M-am concentrat din nou asupra ei, incercand din rasputeri sa ma bucur de acest moment unic la maxim. Simpla ei prezenta, creea un nou ritm inimii mele, parul ei se rasfira acum alene de o parte si de alta a pieptului meu, iar mirosul ei ma naucea. Cum era posibil sa tin atat de mult la ea, sa o iubesc atat de mult? Degetele ei micute se plimbau incet pe trupul meu, in incercarea de a ma strange si mai mult decat era posibil, se agata de mine cu disperare, iar eu incercam sa-i memorez ritmul inimii care acum o luase razna…

-Edward… continua ea, linistindu-se un pic, mi-a fost atat de frica, atat de frica, fara tine…



-Shhttt… Gata Bella, acum sunt din nou cu tine iubito, suntem impreuna… i-am raspuns, sarutand-o pe crestet. Imi fusese atat de dor sa o simt atat de aproape de mine, sa ii simt trupul lipit de al meu, sa o protejez mai mult decat orice… Isi ridica capul usor de pe pieptul meu si ma pironi din nou cu ochii ei de ciocolata topita, care imi luasera mintile de atatea ori pana acum…

-Sa nu ma mai parasesti nociodata…

-Ti-am promis iubito, si am sa fac orice este nevoie pentru a-mi tine promisiunea… Fericita de raspunsul meu, se apropie usor de fata mea, si mangaindu-mi trasaturile fetei cu o adoratie mai mare ca oricand, imi saruta buzele uscate. M-am trezit ca ii raspundeam, ca si cum intreaga mea viata depindea de momentul asta. Era cel mai dulce sarut, incarcat cu atata nevoie de celalat, atata lipsa nestapanita, atata durere care acum fusese infranta, alungata, lasand loc fericirii noastre. Si-a rezemat fruntea de fruntea mea, ecoul respiratiilor noastre agitate facandu-ma sa traiesc din nou. Uitasem de toate: de durere, de griji, de intuneric, de panica ce ma stapanise pana acum, de toate. Eram numai EU si EA, si asta era tot ceea ce conta… ITI MULTUMESC BELLA… i-am soptit, uitandu-ma in ochii ei, dupa care i-am sarutat fruntea, iar cu o mana ii dezmierdam obrazul. Se uita la mine usor confuza si atunci am continuat… ITI MULTUMESC CA M-AI SALVAT… Fericit, am luat-o usor, asezand-o langa mine pe pat. M-am uitat in camera, unde le-am gasit pe Alice si Rosalie stergandu-si lacrimile in bratele baietilor. Carlisle si Esme, se uitau la noi, cu o dragoste nemarginita si mi-am dat seama ca intelesera tot. Iar eu nu ma puteam gandi decat la un singur lucru: ERAM DIN NOU CU EA…


.....................................................................................
Finish capitolul 25... imi cer scuze ca am intarziat atat, dar pur si simplu am avut o saptamana extrem de incarcata si aiurea, asa ca am lasat ficul pe ultimul loc...
Nu prea am avut nici inspiratie... dar sper totusi sa va placa...
O saptamana frumoasa in continuare si daca vreti mai lasati si un comentariu pe ici pe colo;)))
Melodie de inspiratie ALEXANDRE DESPLAT-YOU'RE ALIVE (de pe coloana sonora a filmului New Moon)... o puteti gasi pe youtube...

BUN VENIT CU UN NOU BLOG!!!

Dupa cum cred ca ati observat... ne-am mutat intr-o noua casa:)))
Sper sa va placa cat de cat... Mie una imi este mult mai usor...

SWEET STORY: Capitolul 24-Sperante

Carlisle POV

Ma plimbam haotic in biroul meu, in plina noapte, cautand in biblioteca alte carti de medicina. Desi stiam simptomele comei la pacienti pe de rost, simteam nevoia sa caut, sa citesc si sa recitesc tot ceea ce puteam in legatura cu acest subiect. De ce? Pentru ca, pentru prima data in atatia ani de cand practicam medicina, ma simteam atat de neputincios, atat de neajutorat si mai rau decat atat eram implicat emotional peste masura. Propriul meu fiu zacea pe un pat de spital, la cativa metri mai incolo acum, in alta incapere, era intre viata si moarte, iar eu nu puteam sa fac nimic, absolut nimic. Il operasem acum 4zile si parea sa fie spre drumul cel bun, parea sa se refaca, dar pur si simplu l-am pierdut pe parcurs… Corpul lui a cedat si a intrat in coma profunda… Lucrul asta ma innebunea, ma consideram vinovat, cu atat mai mult cu cat fusese sub stricta mea supraveghere… Ce s-a schimbat, cu ce am gresit?!?!? La naiba!!! Orbit de furie si durere, fara sa ma gandesc, am aruncat cartea din mana cat colo. M-am indreptat spre birou, numai pentru a arunca la pamant tot ceea ce era pe el, dupa care, cu forta condusa de furie, am rasturnat biroul trantintu-l puternic de perete.

Furia poate ca trecuse dar acum ramasesem cu durerea… Respiram sacadat, greu, si am cautat in peretele de langa mine un refugiu. M-am lipit cu spatele de el, si mi-am luat capul in maini deznadajduit. Deznadajduit la gandul ca de trei zile, intrasem in salonul lui Edward din jumatate in jumatate de ora, sperand din tot sufletul intr-o schimbare cat de mica, deznadajduit la gandul, ca de fiecare data plecam de la el, cu inima si mai grea, cu un sentiment de neputinta si mai mare, cand vedeam ca starea lui e aceeasi. Mai mult decat atat, cu cat treceau mai multe zile, cu atat imi era mai greu, cum eram sigur ca ii era si lui. Pentru prima data, imi era pur si simplu ATAT DE FRICA… Nu mai era un esec in medicina, asa cum consideram de fiecare data cand pierdeam un pacient, era mult mai mult,era vorba despre intreaga mea viata, a familiei mele. Nu mi-as putea-o ierta niciodata. Nu m-as mai putea uita niciodata in ochii dulcei mele sotii Esme, care insemna atat de mult pentru mine, nu m-as mai putea uita in ochii celorlalti doi copii ai mei, nu m-as mai putea pur si simplu intoarce acasa fara Edward, fiul meu mai mic.

Imi iubeam copii in egala masura, nu faceam niciodata diferenta intre ei, desi erau extrem de diferiti in felul lor de a fi, in personalitate, fiecare dintre ei evidentiindu-se prin ceva. Emmett era primul nascut, puternic, vesel, descurcaret, Alice singura mea fata era practic lumina ochilor mei, intotdeauna optimista, o buna organizatoare, iar Edward era firea un pic mai linistita, dar cu tendinte artistice, dovedind de mic o sensibilitate deosebita pentru tot ceea ce il inconjura. Imi semana mult, era calm, rational, avea propria lui viziune asupra vietii un pic diferita de a celorlati, totul la el era gandit in profunzime, tratat cu atentie si acuratete.

Imi aduceam aminte de copilaria lui, cum mi-a afectat existenta, cum mi-a schimbat propria persoana, cum m-a facut sa fiu mult mai responsabil. Imi aminteam cum de fiecare data cand veneam de la spital dupa o tura interminabila, Edward era singurul dintre copii care era inca treaz, asteptandu-ma. Imi aminteam cum, in zilele libere pe care le petreceam acasa cu familia, Edward era cel mai apropiat de mine, alegand sa stea mai mult cu mine, decat sa se joace cu ceilalti copii afara. Il iubeam enorm, cu atat mai mult cu cat, aflasem nu cu multi ani in urma, ca el ma privea ca pe un idol, ma admira nespus si ca a sperat dintotdeauna sa devina un medic la fel sau chiar si mai bun decat mine. Iar acum? Eu ce faceam pentru el? Nimic. Telefonul de la Esme de acum cateva zile, imi rasturnase viata peste cap. Este extrem de dificil sa iti vezi linistit de viata si deodata, cu un simplu telefon totul sa se schimbe. Esme de abia putea vorbi atunci, era devastata, dar am incercat sa fiu tare pentru ea, pentru toti.

Fata mi se schimonosi de durere, muschii imi erau incordati la maxim, psihicul imi era la pamant. Fiul meu era in continuare acolo, dependent de aparatele care il mentineau in viata; nu mai putea nici macar respira singur, era practic ca o leguma. Asteptam o schimbare, asteptam o minune, iar minutele si zilele treceau din ce in ce mai greu, bataile ceasului mi se pareau acum extrem de rare, de greoaie. Timpul parca se incapatana sa stea in loc. Simteam ca dezamagesc pe toata lumea. Mai mult decat atat, eram extrem de ingrijorat si pentru Bella, iubita fiului meu, pe care o iubeam ca pe propria mea fiica. Starea ei era mai buna, dar era si ea departe de vindecare. Avusese destule leziuni, si era in permanent pericol, de a face o hemoragie interna periculoasa. Cu repaos total, mai mult timp si medicamentele necesare insa, totul se putea rezolva.

-Dumnezeule!!! Doctor Cullen, veniti repede, va rog!!! am auzit vocea panicata a lui Sarah, asistenta de garda cu care colaboram in seara asta. M-am trezit brutal din propriile mele ganduri, dandu-mi seama ca vocea venea din partea spitalului in care era Edward. Inima mi s-a oprit pentru o secunda, gandindu-ma cu frica la ce este mai rau, dupa care am inceput sa fug disperat. Am dat navala in salon, numai ca sa vad o imagine care m-a zguduit complet. Era Bella… covrigita la pieptul lui Edward, inconstienta, pete de sange peste cearceaful verde deschis. Cu siguranta avea o hemoragie interna, ceva de care imi era frica inca de inainte. Cum ajunsese aici? Si singura?!?!? Dumnezeule…

Ramasesem blocat usor de ceea ce vedeam. Inainte de a putea reactiona intr-un fel, un gand invalmasit imi trecu prin minte. Ma gandeam la imaginea lui Romeo si a Julietei, vesnicii indragostiti, care s-au jertfit pentru dragostea lor, iar eu ma simteam acum ca tatal care ii interzisese Julietei sa il vada pe unicul ei iubit. Rezultatul? Dezastruos pentru cele doua suflete pereche, ca si in poveste.

-Doamna Sarah, chemati-l repede pe doctorul Murray, si mai chemati si cativa asistenti. Am nevoie de ajutor cu Bella. Acum!!! Am tipat mai tare decat era necesar la biata femeie care era deja destul de ingrijorata. A fugit la comanda mea, intr-o continua lupta. M-am apropiat panicat de Bella, incercand sa-i verific semnele vitale. Mi-am luat stetoscopul de la gat si m-am pus pe treaba. Imi era din nou groaznic de frica de esec.



BPOV

M-am trezit din nou in miros de medicamente. Incepeam deja sa imi urasc propria viata. Am inspirat cu greutate prima gura de aer dupa inconstienta, dupa care am deschis ochii fiind orbita din nou de lumina puternica. M-am uitat la ceasul de langa mine: 13.50. La naiba. Am simtit o strangere usoara de mana, care m-a trezit la propriu facandu-ma sa realizez ca nu eram singura in salon. Charlie, acelasi Charlie obosit si ingrijorat.

-Te-ai trezit Bella… Slava Domnului… M-ai speriat de moarte… Cum te simti?

-Nu prea bine tata… Ce s-a intamplat? Ma tem ca nu imi amintesc prea bine… am inceput eu cu o voce ragusita de la somn. Fata lui Charlie se schimba, devenind livida in contrast cu ochii de un negru puternic. Acum era suparat. Mintea insa imi era din nou groaznic de incetosata de la medicamente iar corpul mi-l simteam amortit.

-Bella, poti sa-mi spui unde ti-a fost capul? De ce ai parasit salonul? intreba Charlie pe un ton sever, luand practic masca de serviciu cu el, masca ce imi displacea enorm. La mine nu mergea deloc, nu suportam sa ma trateze ca pe un suspect al unei infractiuni; eram fiica lui, ce naiba…

-Trebuia sa il vad, am raspuns plictisita, incercand sa ignor pe cat posibil valurile de durere care incepusera sa isi faca simtita prezenta de cand ma trezisem. Nu aveam absolut nici un chef acum pentru teoriile lui, pentru ca toti stim ca in practica lucrurile stau cu totul altfel, dar astazi tatal meu era parca ultimul care isi dadea seama de acest lucru.

-Ti-ai pus viata in pericol, Bella, tu nu iti dai seama? suiera manios Charlie, strangand nervos in proces o parte din cearceaful de pe patul meu.

-Sincer tata, asta este ULTIMUL lucru care ma intereseaza acum, asa ca te rog schimba subiectul. Eram rautacioasa stiu, si prin rautatea mea cu siguranta nu reuseama altceva decat sa il enervez si mai tare pe Charlie, lucru care nu ajuta la nimic.

-Daca prin absurd Carlisle, te-ar fi gasit mai tarziu, lucrurile s-ar fi terminat foarte prost. Nu intelegi?

-Nu tata, chiar nu inteleg, ba mai degraba, nu eu sunt cea care nu intelege ci tu esti acela. Ceea ce nu intelegi tu este ca Edward, iubitul meu, sta acolo, inert, la etajul superior, dependent de aparate, am raspuns nervoasa. Ceea ce nu intelegi tu, este ca numai din cauza lui mai sunt astazi aici, si inca in viata as putea adauga, pentru ca el a facut tot posibilul sa ma protejeze, fara macar sa se gandeasca. Ceea ce nu intelegi tu, am continuat mult mai incet de data asta, lacrimile stand sa iasa in coltul ochilor, este ca nu am putut, nu pot si nu voi mai putea sta sub nici o forma departe de Edward, de omul pe care il iubesc cel mai mult in viata asta. Il iubesc tata, am continuat lasand lacrimile sa-mi ude obrajii, si cu ochii in jos, pironiti neputinciosi, la mainile pe care le tineam acum in poala, il iubesc atat de mult incat indiferent ce ai face tu sau Carlisle, nu va fi suficient pentru a ma putea tine departe de el, am terminat fixandu-l cu privirea pe Charlie. La spusele mele, se albise considerabil, barba tremurandu-i nervos. Ochii lui erau acum goi, lipsiti de orice urma de furie. Nu mai plansesem niciodata in fata lui, si se pare ca acest lucru il dezarma total. Eram amandoi niste persoane destul de introvertite, si acum era vizibil zdruncinat.

-Trebuie sa ma intelegi si pe mine. Am trecut prin iad, gandindu-ma la ce ti s-ar fi putut intampla, Bella.

-Stiu tata, imi inchipui si imi pare rau, dar trebuie sa ma intelegi si tu pe mine. Poate nu a fost cel mai inteligent lucru facut de mine, dar trebuia sa fiu langa el, am continuat, incercand sa-mi fac din nou vocea un pic mai hotarata. De ce Carlisle si Esme pot vedea foarte bine legatura dintre noi si tu nu?

Charlie se uita la mine acum nedumerit, infrant de situatie. Vedeam ca isi formuleaza cu greu un raspuns in minte, tatonand, cantarind. Aveam acum insa toata rabdarea sa il ascult.

-Nu stiu, e greu… imi este greu… Stiu ca nu am fost cea mai calma persoana din lume dar pur si simplu nu am putut… Ati devenit atat de apropiati in atat de putin timp incat toata situatia asta m-a dat peste cap…

-Tata, dar de ce? Il cunosti pe Edward de mic, nu e un strain… stii ce fel de om este… ca sa nu mai spun ca a fost o parte constanta din copilaria mea…

-Mai bine ramanea asa…

-Tata!!!

-Ok, gata, imi pare rau… Promit ca am sa incerc sa fiu mai tolerant bine? Mai ales ca el a fost cel care ti-a salvat viata… imi pare rau Bella, a soptit Charlie in incheiere dupa care mi-a luat mana intr-a lui si a sarutat-o usor. Eram inmarmurita de-a dreptul la atat de multe semne de afectiune din partea lui; eram confuza, aveam impresia ca stau de vorba de fapt cu o alta persoana, alt caracter.

Pierduti in discutia noastra, am fost surprinsi amandoi cand usa salonului s-a deschis repede, lovindu-se usor de perete. Am intors amandoi capul din reflex numai pentru a o vedea pe Alice, gafaind usor, rosie in obraji, cu ochii arzand de emotie.


-S-a trezit Bella!!! Edward s-a trezit!!! a anuntat ea plina de speranta. Inima mi s-a strans si am simtit cel mai mare sentiment de usurare posibil. Am inceput sa ma strang usor in brate naucita si intr-o secunda, Alice a fost langa mine, strangandu-ma incurajator. Incepusem sa plang de bucurie si de abia acum imi dadeam seama ca ma simteam din nou in siguranta. Soarele meu ma ascultase cu siguranta si acum era timpul sa fim din nou impreuna. Doamne, cat am asteptat clipa asta…

EPOV

Caldura ingerului meu nu mai era langa mine, nu o mai simteam iar lucrul asta m-a indurerat peste masura. Oare nu-si daduse seama ca numai din cauza lui am reusit sa ma trezesc un pic din incontienta?Nu vazuse cat de dornic si de dependent devenise intregul meu trup de o noua atingere, de o alta mangaiere suava, de alte cuvinte rostite cu atata dragoste de ingerul meu, caruia mintea mea ii gasise acum si numele? Era Bella, Bella mea… Cum m-am putut insela, cum nu am putut sa imi amintesc numele ei de prima data? Cat de dor imi fusese de ea si nici macar nu realizasem; numai subconstientul mei ii simtise lipsa enorm, dar trupul meu fusese prea slabit sa asimileze cumulul de informatii, prea slabit sa ii raspunda ei. Si acum ea plecase iar de langa mine…

Nuuu!!! Bellaaa!!!! Vino inapoi la mine iubito, te rog..!!! tipam mental in inconstienta fara ca nimeni sa ma poata auzi, stiam asta. Eram la fel de mut, ca un prizonier intr-o camera antifonica, ma simteam asa. Mai bine zis nu mut, ci incapabil sa doboare zidurile antifonice din jurul lui, in cazul meu de fata, incapabil sa trec peste barierele inconstientei pentru ca vorbele mele sa poate fi rostite, sa prinda glas, sa poata fi auzite. La naiba!!!

Bella… Nu!!! Trebuia sa ma trezesc, nu mai puteam sta asa… pentru nimic in lume nu mai aveam de gand sa ma intorc, la intunericul si deznadejdea ce ma coplesisera pana acum, sub nici o forma, nu acum dupa ce EA, imi aratase cat de mult imi simtise lipsa. Si Dumnezeu stie, cat de mult tanjisem dupa intreaga ei fiinta… Devenisem deja peste masura de agitat… nu mai puteam suporta situatia…

Bella?!?!? Ea nu mai era insa langa mine… Bella?!?!? am strigat-o din nou, stiind deja ca nu imi va raspunde, dar alt lucru se intampla… O amintire a imaginii ei, imi rasuna in minte vie ca niciodata… Bella?!?!?

***Flashback***
-Edward? Unde esti? striga mama mea Esme, dar in zadar, pentru ca eu eram mult prea ocupat cu noua mea masinuta de curse de culoare albastra cumparata acum cateva zile de tatal meu Carlisle. Edwaaard!!! Vino un pic.. vreau sa cunosti pe cineva…

-Ooof… am trantit masinuta si am plecat frustrat la Esme. Poate era totusi ceva bun... poate era un nou partener de joaca, deja ma saturasem de Emmett, care imi pierdea jucariile, vroiam pe altcineva… vroiam… WOW!!!

-Iubitule, ea este Isabella, noua voastra colega de joaca, a anuntat mama care tinea o fetita de mana (o fetita?!?!?), o fetita care acum se ascunsese deja in spatele lui Esme la vederea mea, uitandu-se rusinata in jos la degetelul ei care tocmai il scosese din gurita…

-Mama, dar eu nu sunt bebelus, sunt baiat mare, am 6ani!!! SI ESTE FATA…. Am pitigaiat nemultumit. Sa se joace cu Alice…

-Edward, nu mai discutam, poarta-te frumos, Alice doarme, stai cu Isabella un pic…

-Dar eu ma joc cu masini, nu cu papusi… am continuat frustrat pledoaria numai ca sa fim amandoi dati peste cap de vocea suava si placuta a micutei vizitatoare.

-Imi plac si mie masinile, nu numai tie… a inceput Isabella, ajungand de acum in fata mea, de-a dreptul suparata ca am desconsiderat-o se pare… Ii plac masinutele si e fata…WOOW… nu m-am putut abtine sa nu afisez un ranjet pana la urechi… Poate ca totusi nu era atat de rau sa ai un prieten de joaca fetita… I-am intins mana usor, cu acelasi zambet puternic, numai ca sa fiu cu totul zdruncinat de ceea ce avea de gand sa faca…

S-a uitat la mine atent, analizandu-ma din cap pana in picioare, dupa care si-a pus mana intr-a mea, raspunzandu-mi la zambet si intr-o fractiune de secunda s-a intins usor pe varfuri si m-a sarutat?!?!? Am inghetat instantaneu, rosind cu totul, dupa care am fugit, trecand si peste Emmett, care venise probabil sa o vada si el pe Isabella, si care acum radea in hohote.

-M-a sarutaaat, am pitigaiat eu nemultumit in fuga mea, indreptandu-ma suparat spre casa mea din copac.

***End Flashback***


Trupul deja imi vibra… simteam ca depasesc putin cate putin stadiile bolii, razbateam tot mai mult prin intuneric. Dar nu era de ajuns… Stiam asta… asa ca am incercat din nou… Ma agatam din nou de amintiri, ma agatam din nou de… Bella?!?!?!

***Flashback***
-Edward, vino si impinge-mi leaganul, te rog... se ruga Bella de mine, vazandu-ma atras peste masura de jocul video, pe care il jucam cu Emmett. Eram in sufragerie amandoi, conectati peste masura la lumea virtuala.

-Nu acum… mai am un nivel si ajung la runda finala… am raspuns, uitandu-ma la rochita ei frumos colorata, si la buclele de un saten-inchis…tot mai frumoase si mai bogate. Avea 10ani iar eu 12.

-Te rog, mi-e frica sa nu cad…

-Lasa-ma acum, ai rabdare. Dute si te joaca cu Alice…

-Uuff… esti imposibil… nici nu mai vorbesc cu tine…a plecat furioasa iar eu ma uitam la dansa cu amuzament. Era draguta cand se enerva… Ceee? Draguta?!?!? Bella? Nu…eu nu am gandit asta despre prietena mea…nuu… am incercat sa ignor toate intrebarile fara raspuns care incepeau sa ma invadeze si m-am concentrat din nou asupra jocului. Mai aveam un pic si castigam runda, depasindu-l considerabil pe Emmett, cand o bufnitura puternica si un tipat inabusit mi-au facut inima sa se opreasca. Bella…

Am fugit intr-un suflet, spre curtea din spatele casei, stiind parca unde sa o caut. Nu a trecut mult timp pana ce am zarit-o, cazuta la pamant langa leagan, plangand. Am ajuns la ea intr-o secunda si fara sa imi dau seama prea bine ce fac, am ingenuncheat langa ea si am luat-o in brate, strangand-o la pieptul meu. Am inghetat si eu la propriile reactii, apropierea dintre noi atat de intensa naucindu-ma in feluri pe care nu le intelegeam. Instinctele probabil ca isi spusera cuvantul.

-Shht… Gata Bella…

-Te-am rugat sa vii cu mine, nu ai vrut… a suspinat ea printre sughituri de plans.

-Stiu, imi pare rau, iti promit ca nu te voi mai lasa singura, am terminat eu, dupa care am strans-o din nou la piept. Ce naiba se intampla cu mine?

Peste cateva ore, lucrurile se schimbasera radical.

-Edward, mai sus, vreau mai sus; vreau sa ating cerul cu mana… se auzi vocea entuziasmata a Bellei, care se bucura de vantul ce ii alinta buclele bogate.

-Vom ajunge si acolo Bella, ai rabdare, vom ajunge impreuna… i-am raspuns la fel de entuziasmat, impingandu-i inca o data leaganul, cu un avant si mai puternic.

***End Flashback***

Amintirile cu ea ma trezeau la viata, imi dadeau puterea sa razbat intunericul, ma determinau sa fac lucruri, pe care acum cateva ore mi se pareau imposibile. Nu mai aveam decat putin… doar putin…

***Flashback***
-Bella, unde esti? Bella? strigam din casa, cautand-o in fiecare camera. Trecusem prin sufragerie, prin camera mea, a lui Emmett, a lui Alice si nimic. Unde era? Cu gandurile departe, am vazut-o prin fereastra camerei mele de la etaj. Era la leagan. Astazi era ziua ei, implinea 14ani, era oficial o domnisoara, si ce domnisoara. Ma uitam la ea si o admiram pe ascuns, de frica sa nu ma vada. Parul lung, coborand in cascade inchise pe spate ravasit usor de adierile vantului tomnatec (eram in 13septembrie), ochii de ciocolata pura, umbriti de genele lungi si dese, corpul ei usor transformat de varsta intr-un mod mai mult decat placut, intr-u totul feminim. Era… era pur si simplu… Ma simteam ciudat, ca un adolescent de 16ani cu propriile ganduri invalmasite. Am coborat scarile si am iesit din casa, mergand inspre ea. Era pierduta in ganduri, asa ca tresari cand am venit din spatele ei si i-am pus mainile pe umeri.

-Edward… m-ai speriat…

-Bella, toata lumea te cauta, de ce nu vrei sa vii? Este petrecerea ta, toti au venit aici pentru mine. Si asa era, sau ma rog, partial adevarat. Facusem o mica petrecere cu colegi de liceu. Bineinteles ca nu scapasem nici de Jessica sau de Lauren, care nu pierdeau nici o ocazie de a se apropia de mine intr-un mod vulgar. Fetele alea cu siguranta nu stiau cand sa se opreasca.

-Nu-i adevarat Edward, lumea nu a venit pentru mine ci a venit pentru a vedea unde sta familia Cullen, pentru a va vedea pe voi… In plus, stii ca nu imi place deloc sa fiu in centrul atentiei.

-Prostii Bella, te rog, hai sa mergem…

-Dar… nu vreau…

-De ce? am intrebat-o soptind, mutandu-mi pozitia, si ajungand acum in fata ei, cu mainile de o parte si de alta a capului ei, apucand legaturile leaganului.

-Fetele sunt atat de frumos imbracate, arata atat de bine, uita-te la Jessica, cel putin…si eu…eu… terminase uitandu-se rusinata in jos.

-Tu ce, Bella? am intrebat, soptind in continuare, apropiindu-ma tot mai mult, coborandu-ma inspre fata ei.

-Eu… eu sunt atat de banala… a terminat ea dezamagita. Ramasesem blocat. Cum putea sa creada asa ceva? Cand ea era de fapt atat de… atat de… Am apucat si mai strans laturile leaganului, si am tras-o cu totul inspre mine, genunchii ei moi atingandu-mi usor pantalonii. Era in continuare cu ochii in jos, refuzand sa ma infrunte…

-Bella, cum poti sa crezi asa ceva? Tu esti mult mai sus decat oricare dintre fetele din camera aia. Esti atat de frumoasa, cum poti sa nu-ti dai seama? am raspuns, uimit fiind de propriile mele cuvinte, care imi iesisera atat de repede si de natural din gura, incat nu avusesem nici macar ragazul sa le procesez. La naiba… Oare chiar asta credeam? Reactiona la apropierea mea, si isi ridica in sus la mine fata si pironindu-ma cu ochii de ciocolata calda, ma nauci.

-Tu… tu chiar crezi asta despre mine, Edward? intreba usor cu vocea incarcata de emotie. Fusesem luat pe nepregatite si mai mult decat atat, ii simteam respiratia ei, asternandu-mi-se pe buze, facandu-ma sa vreau mai mult.

-Da, Bella, tu esti frumoasa, inocenta, draguta… la vorbele mele rosi violent, lasandu-si din nou capul in jos. Coplesit de situatie, la gandul ca intr-adevar o vedeam pe Bella, mult mai frumoasa decat oricare alta fata din Forks, si la gandul ca incepusem sa fiu atras de ea, intr-u totul, m-am departat usor, dand drumul si leaganului. Incercam sa imi pun ordine in ganduri. Acum mergem, Bella?

-Edward, mai este ceva… a adaugat ea pe acelasi ton, facandu-ma sa chicotesc voios. Cu Bella, intotdeauna mai era ceva… Nu-mi place cum se uita Mike Newton la mine, a anuntat ea frustrata. La asta, zambetul mi-a pierit de pe buze imediat, si simteam ca vad negru in fata ochilor. Fara sa inteleg de ce, gandul ma deranja peste masura. O sa-i arat eu lui…

-Mergem amandoi Bella, si nu te voi lasa singura. O sa dansam amandoi si astfel eu o sa scap de Jessica si tu de Mike, ce spui? i-am prezentat solutia perfecta, cand stiam de fapt foarte bine, ca adevaratul motiv pentru care vroiam sa dansez cu ea, era sa ma apropii de fapt de ea, sa fiu in preajma ei cat mai mult, sa nu ii dau altcuiva sansa sa mi-o ia din brate. I-am intins mana fericit, vazand la ea cum aproba multumita, cu o sclipire ciudata in ochi, si am pornind amandoi de mana inspre sufragerie.


***End Flashback***

O iubeam. Dupa atatia ani, inca puteam spune ca o iubeam mai mult decat orice. Ma simteam acum mai usor ca niciodata, descatusat de griji, de boala, de intuneric. Acum totul parea posibil, totul era atat de palpabil. Si atunci, am deschis ochii incet, clipind de cateva ori, incercand sa ma acomodez cu lumina din salonul de spital. Imi revenisem.

.........................................................................................................................................................................
Sunt eu aceeasi Beatrice de pe http://betty22.blogest.ro, care momentan imi face probleme (nu ca ar fi prima data), asa ca m-am enervat si am facut un alt blog, unde am pastrat povestea... si o voi termina aici...
Sper sa nu va pierd pe drum si sa imi cititi in continuare povestea, mi-ar face placere mai ales ca mai este un pic si termin si ar fi pacat sa nu stiti sfarsitul...
Blogul mai trebuie retusat etc nu am mai avut timp...mi-a luat destul timp sa copii toate cele 24 de capitole scrise pana acum pe celalalt site, asa ca putintica rabdare...
Pana atunci, sper sa va placa capitolul 24, la care m-am straduit ceva vreme,,, si daca nu cer prea mult ASTEPT COMENTARII...

SWEET STORY: Capitolul 22-Trezirea

BPOV

Imi simteam pleoapele grele, mai incarcate ca niciodata iar trupul meu parea inert, incapabil de miscare. Un miros intepator, urat, sufocant imi invada narile in timp ce, atentia mi-a fost atrasa de caldura unei maini, in contrast cu pielea mea, izbitor de rece, respingatoare chiar.

Am deschis intr-un final ochii, numai pentru a fi orbita la propriu de albul din incapere, de tavanul un pic ingalbenit, asupra caruia timpul isi pusese amprenta intr-un mod vizibil, asupra stratului de var acum un pic scorojit. Mi-a luat cateva momente pentru a ma putea obisnui cu lumina care era pentru mine deranjant de puternica, pentru a ma putea localiza in spatiu. Oriunde eram, intr-o camera de spital cel mai probabil, era zi, si era chiar o zi insorita din cate se pare.


-Bella, puiule? am intors cu greu capul la auzul vocii cunoscute care imi striga numele si am recunoscut fata ingrijorata si schimonosita de durere si oboseala a tatalui meu, care statea rezemat incomod de marginea patului in care stateam. La vederea mea, ochii i se luminara considerabil, diminuand cearcanele formate; pentru prima data il vedeam atat de fragil, incat mi se facea mila. Atunci insa realitatea m-a izbit cu o forta de proportii catastrofale; drumul spre casa lui, ploaia, cealalta masina, lumina orbitoare, blestematele clipe nesfarsite ale accidentului, EDWARD???... NUUU… Lacrimile amenintau sa ia din nou controlul asupra obrajilor mei uscati, tremurul corpului reflectandu-mi starea de spirit.

-Bella, te rog, nu din nou, linisteste-te…

-Tataa??? Edward??? Edward… e…???

-El este…

Dar deodata usa salonului s-a deschis, Alice si Emmett facandu-si simtita prezenta. Erau atat de trasi la fata, cu cearcane pronuntate in jurul ochilor, aproape dureros sa ii privesc, atunci cand stiam foarte bine ca aceste doua suflete erau in viata de zi cu zi, niste surse inepuizabile de energie si de buna-dispozitie, niste titani ai veseliei.

-Charlie, odihneste-te un pic, stam noi cu Bella.

-Aaa… ok… presupun ca asa este cel mai bine pentru moment. Revin imediat Bella, nu stau mult. La naiba, de ce aveam impresia ca incerca sa fuga de mine?

Charlie se ridica cu greutate de pe scaunul de langa pat si parasi incet incaperea, incurajat fiind de Emmett care il batu usor pe umar. Alice se apropie ocrotitor de mine, netezind cearceaful de un verde pal care era pe pat, evitandu-mi cu buna-stiinta privirea. Emmett era in spatele ei, odihnindu-si mainile puternice pe umerii ei fragili, cu intentia evidenta de a o calma.

-Alice, te rog, spune-mi tot, nu ma minti, te rog… am soptit cu o voce sparta, incercand din rasputeri sa-mi stapanesc sughiturile de plans. Nu mai aveam nici macar lacrimi care sa ma sustina. Trebuie sa stiu, EU VREAU SA STIU!!! Edward a…???

Nu aveam nici macar puterea necesara sa rostesc cuvantul moarte; era ca si cum simteam o arsura puternica in gat ce ma impiedica sa dau un sunet cuvintelor fatale care amenintau sa ma sfarseasca prin puterea lor necrutatoare.

-EDWARD TRAIESTE, Bella… Linisteste-te te rog, nu si tu… izbucni Emmett cu o voce ragusita, pironindu-si imediat ochii in jos cu o expresie care arata faptul ca marturisise mai mult decat trebuia. Ce mai era de stiut? Ce incercau sa-mi ascunda?

M-am uitat la Alice cu o expresie pierduta, dar ea era acum anormal de palida, buzele tremurandu-i nervos, incercand sa inlature pe fuga o lacrima ce ii parasea coltul ochiului. Totusi, EL TRAIA!!! Cu toate astea insa, cuvintele lui Emmet, incepusera sa-si faca loc in mintea mea intr-un mod deranjant, zgomotos chiar, transmitand valuri de panica in intregul corp. Ma invadau incet, formand ecouri asurzitoare in capul meu… “NU SI TU!?!?!” Ce vrea sa spuna?

-Va rog, nu-mi ascundeti nimic. Nu as putea suporta, va rog.

-Starea lui Edward este foarte grava, Bella; el… a continuat Alice cu durere in glas; dupa accident, a fost operat de urgenta, avea multe leziuni interne, pierduse foarte mult sange, era practic zdrobit… ingaima ea cu greu printre lacrimi, cautand alinare in bratele puternice ale lui Emmett.

-Spre fericirea noastra, coloana lui nu a fost afectata si el parea totusi sa isi revina, dar… acum trei zile a intrat in coma profunda; este in stare critica acum, starea lui s-a inrautatit considerabil. Nu se stie daca… sopti Emmett indurerat, preocupat sa o linisteasca pe surioara lui.

-Ba va supravietui, auziti??? Si stiti de ce??? PENTRU CA EL STIE CA EU NU POT TRAI FARA EL, CA EU NU POT FUNCTIONA FARA EL, m-am auzit tipand isteric, invinsa de durere… Poate erau niste ganduri egoiste, dar nici nu concepeam ca el sa moara, sa se dea batut. Sub nici o forma. Ma simteam groaznic de rau, incarcata de vina, durerea fizica fiind incomparabil mai mica decat starea mea de spirit. Totul era din vina mea… El a incercat sa ma protejeze pe mine… Nu era corect deloc. Dar el stie ca eu nu pot fi fara el, trebuie sa stie asta nu?

-Bella are dreptate, Emmett, lucrurile nu se pot sfarsi asa. El este puternic, o sa reziste, pentru el, pentru Bella, pentru noi toti o sa lupte, trebuie sa lupte, raspunse Alice cu speranta in glas, stergandu-si lacrimile.

Ameteala si greata provocata de medicamente incepea sa ma deranjeze din nou, dar incercam din rasputeri sa rezist, sa fiu mai puternica. Nu puteam ceda acum din nou, sub nici o forma, trebuia sa ajung la el, Edward avea nevoie de mine, trebuia sa fiu cu el. Ma observam in tacere, cum eram conectata la aparate, perfuziile tinandu-mi mana blocata, cu masca de oxigen aproape. Simteam durere in toate partile corpului, mai ales in partea de mijloc a corpului. Cu siguranta aveam si cateva coaste rupte, pentru ca de fiecare data cand incercam sa respir mai profund, eram oprita de bandajul gros si de durerea pe care o simteam. Uram spitalele… Numai mirosul care domina aici imi facea rau…


-Alice, de cat timp suntem aici? De cat timp sunt asa?

-Astazi este a 5-a zi Bella…

-Cum? Atat de mult? Dar… Edward?

-El nu a fost singurul ranit in accident Bella, sa stii… Si tu ai avut rani destul de serioase, dar tu ai dormit mult mai mult din cauza calmantelor si somniferelor. Corpul tau trebuie sa se refaca, are nevoie de repaos total.

-Pentru Edward in schimb, astazi este a 3-a zi de cand este in coma, continua Emmett, cu vocea un pic mai puternica. Presupun ca totul depinde doar de el acum. Carlisle a facut tot ce i-a stat in putinta… Nu stiu…parea sa isi revina dupa operatie, dar dupa numai o zi, corpul lui a cedat. E ca si cum ar fi renuntat la lupta… Pur si simplu nu inteleg… termina el aproape in soapta acum cu durere in glas, cu umerii lasati in semn de infrangere.

Ma uitam la el cutremurata, ascultandu-l cu atentie cand usa salonului s-a deschis din nou, un Carlisle epuizat facandu-si aparitia. Esme il urma tacut, dar cu o privire scanteietoare, luminata de bucurie cand ma vazu. Mi se stranse inima. Femeia asta era un inger, si in toti acesti ani fusese ca o a doua mama pentru mine. Chiar si acum cand propriul ei fiu era pe moarte, citeam in continuare in ochii ei, dragoste, dragostea ei pentru mine, bucuria ca imi revenisem.

-Buna Bella, Charlie mi-a spus ca te-ai trezit, deschise Carlisle discutia, dupa care Esme veni sa ma imbratiseze, sarutandu-ma pe frunte. Cum te simti? Din fericire, starea ta s-a imbunatatit destul de repede in ultimul timp. Daca totul va merge bine, peste o saptamana te vei putea ridica din pat… Nu apucasem sa procesez bine informatiile, pentru ca deja am inceput sa dau semne de frustrare si nemultumire. O saptamana?!?!? Atat de mult? Nu se poate, nu pot sta atat de mult departe de el… eu…

-Carlisle, nu se poate, eu trebuie sa-l vad pe Edward…

-Bella, sub nici o forma. Nu te poti ridica din pat, corpul tau este intr-o stare foarte proasta, este foarte slabit, raspunse Carlisle pe un ton foarte sever. La orice efort considerabil, starea ta se poate inrautati dramatic… Poti sa…

-NU IMI PASA!!! Eu vreau sa-l vad… Vreau sa fiu cu el… EL ARE NEVOIE DE MINE!!! STIU ASTA!!!… am continuat plangand de acum.

-Imi pare rau, iubito, dar tin prea mult la tine ca sa pot face asta. Te expui unui risc prea mare, nu intelegi? Nu imi pot permite sa te pierd si pe tine… de sub observatie… termina Carlisle cu o voce dureroasa, care imi provoca mila. M-a facut sa ma trezesc la realitate si sa imi dau seama ca nu eram singura cu psihicul la pamant.

-Bella, puiule, ai rabdare, continua Esme cu o voce compatimitoare, mangaindu-mi fruntea. Gandeste-te si la tine un pic, ai rabdare inca putin timp…

In urmatoarele minute am incercat in zadar sa ii conving pe toti de ceea ce era aproape vital pentru mine. Ei chiar nu intelegeau ca mie nu imi pasa acum de mine?!?!? Chiar nu ma interesa, el a facut toate astea pentru mine, fara sa-i pese de consecinte si acum il intelegeam perfect, ii intelegeam motivele din spatele actelor lui. Acum eu vroiam sa fac acelasi lucru pentru el, indiferent de consecinte. Lucrurile oricum nu vor ramane asa, cu siguranta nu. Voi ajunge la Edward, chiar daca este ultimul lucru pe care il mai fac in viata asta blestemata, am continuat mental. Oricat imi suradea idea, acum nu puteam face absolut nimic, trebuia sa mai am rabdare, macar cateva ore. Am lasat sa se inteleaga faptul ca sunt de acord cu ceea ce mi-au spus ei, pentru ai linisti. Nu vroiam sa le cauzez si mai multa suparare, aveau si asa destule pe cap.

Ziua a decurs normal, primind vizite de la multi oameni. Venise si Renee cu Phil, Angela Weber, Jessica, Mike, Eric, Ben si multi altii, dar cu toate astea am fost mai mult decat surprinsa cand l-am vazut intrand in salon pe Jacob Black. Am incremenit, nu-l mai vazusem de la petrecerea care o organizase Alice la casa Cullen, mai exact de la scandalul pe care chiar el il provocase.


-Buna Bella, ma saluta, privindu-ma cu o expresie compatimitoare. Cum te simti?

-B-bine Jake, eu… cel putin eu ma simt bine, dar el…, am continuat cu o voce sparta, din cauza remuscarilor.

-Shht, Bella, o sa fie bine ai sa vezi, continua, mangaindu-mi afectiv obrazul. El te iubeste prea mult… spuse fixandu-ma cu privirea, facandu-ma sa ma pierd in negrul ochilor lui.

-Jake, dar tu…

-EU? Ei bine, eu Bella, am fost un mare mare idiot, si imi pare sincer foarte rau. Nu am fost in stare sa vad, sa accept mai bine zis, cat de mult va iubiti si cat de puternica este dragostea voastra. Eu am fost un egoist si m-am gandit numai la mine, spuse el lasandu-si privirea sa cada in jos, pe marginea patului, la mana mea ingreunata de perfuzii. El te iubeste Bella, mi-am dat seama de mult, dupe felul in care se uita la tine, dupa felul in care se schimba total cand este in preajma ta, puterea pe care o ai tu asupra lui, este uimitoare, totul la voi doi este pur si simplu naucitor de puternic, de intens. IMI PARE RAU, BELLA… pentru tot…

-Te iert Jake, stai linistit, am continuat cu lacrimi in ochi, surprinsa fiind de cuvintele lui, si de tot zbuciumul lui interior, pe care se chinuia sa il ascunda. Dar eu il vedeam, il simteam si imi era mila pentru el, pentru faptul ca el ma iubea in felul lui, dar eu eram incapabila sa ii raspund in vreun fel. Era pacat, pentru ca merita sa aiba alaturi de el o fata extraordinara, care sa il faca fericit, merita asta, merita mult mai mult. Ghinionul lui a fost ca el s-a indragostit de mine, si imi parea sincer rau. TE-AM IERTAT DE MULT JAKE… i-am soptit in continuare. Multumit de raspunsul pe care i l-am dat, m-a sarutat cu dragoste pe frunte si s-a asezat linistit pe scaunul de langa patul meu, continuand sa vorbim linistiti de alte lucruri.


***
YOU WILL ALWAYS BE THE ONE I DREAM ABOUT,
AND I KNOW MY HEART WON’T BEAT THE SAME AGAIN
YOU WILL ALWAYS BE THE SHADOW OF A DOUBT.
NOW I GO CRAZY WONDERING WHAT WE MIGHT HAVE BEEN.
(Richard Marx-Fool’s game)
(Din perspectiva lui Jacob)

***
Ziua a trecut chinuitor de incet, fara Edward, din nou fara Edward. Invatasem pe de rost culorile si miscarile ceasului de pe noptiera de langa mine, simteam fiecare bataie in acord cu inima mea. Totul mergea prea incet. Aflasem si detaliile teribilului accident. Niste adolescenti care venisera de la o petrecere, in stare de ebrietate, se urcasera in masina, dar cum stiam deja au pierdut controlul masinii de la viteza si de la soseaua uda. Soferul, un baiat de 17ani, murise pe loc, iar ceilalti 2prieteni ai lui erau in stare grava la spital.

Charlie plecase cu cateva minute in urma, la insistentele mele de a parasi spitalul si de a se odihni acasa, dar nu pleca fara sa promita ca maine dis-de dimineata va reveni negresit. Seara a venit, una dintre asistente intrand in salon, pentru a-mi administra cantitatea de medicamente necesara. Aveam intr-adevar nevoie de somn, dar stiam ca nu puteam sa dorm prea mult, nu in noaptea asta, nu cu atatea ganduri si griji in mintea mea. Stiam exact ce aveam de facut, stiam exact ce vroiam si asta doar in cateva ore. Multumita pentru moment, m-am lasat prada oboselii, incercand sa adorm, incurajata si in minte cu o singura persoana: soarele meu, Edward. Nu imi pasa, in curand voi fi cu el.

***
I can feel you across the miles of my body
Almost physical - spiritual
Like there was no separation
Like you were right beside me
Like a river

I can feel forever in my mind
I CAN ALWAYS REACH FOR YOU INSIDE
WE CAN STAY TOGETHER IN OUR MINDS
Feel you like a river
Never dies…

(ATB-Feel you like a river)

SWEET STORY: Capitolul 23-Come on and save me...from me

EPOV

Eram pierdut in intuneric… Imi era frig, si ma simteam singur… Eram mort? Daca eram mort atunci de ce ma simteam infrigurat sau de cat timp eram asa? Eram in iad? Imposibil… Iadul arde, nu ingheata. Si totusi ma simteam ca un mort, ma simteam rau, incapabil sa ma misc, sa gandesc, sa traiesc. Cine eram, unde eram, de ce eram asa? Atatea intrebari dar eu ma simteam atat dar atat de obosit, iar in starea in care eram nu puteam sa ma gandesc la nimic. Era cred eu ceva mai rau decat moartea, pentru ca viata sau moartea sunt doua lucruri existentiale, clar definite, iar eu presupun ca eram la granita dintre ele, ca intr-un purgatoriu, menit sa adanceasca suferinta dintre cele doua stari, locuri diferite: rai si iad.

Eram intr-o lupta continua, pe care simteam ca o pierd dramatic, fiind practic incapabil sa schimb ceva… Prin urmare, ma resemnasem de mult si imi asteptam cu disperare sfarsitul, mai exact sfarsitul acestui chin, acestei stari ciudate pe care nu o intelegeam, nu o stapaneam deloc si pe care ajunsesem sa o detest.

In tot acest intuneric al necunoasterii care ma inspaimanta enorm, simteam totusi lipsa acuta de ceva, a cuiva poate? Cine stie? Era o senzatie extrem de ciudata; nu stiam bine nici macar cine sunt eu si deja creierul meu, sau inima mea cred, se gandea deja la altceva, cauta parca ceva in mod disperat. Era posibil?!?!?

***
SHOW ME THE MEANING OF BEING LONELY
IS THIS THE FEELING I NEEDTO WALK WITH?
TELL ME WHY
I CAN’T BE THERE WHERE YOU ARE
THERE’S SOMETHING MISSING IN MY HEART
(Backstreet Boys-Show me the meaning of being lonely)
***
Adancit in continuare in neant, obosit de propria mea stare, am fost pur si simplu uluit de caldura pe care o simteam deodata. Ce se intampla? Corpul meu a inceput sa vibreze incet, raspunzand acelei calduri care venea de undeva departe, foarte departe, dar totusi atat de puternica. Era caldura unei atingeri, PRIMUL IMBOLD PE CARE TRUPUL MEU ACCEPTA SA IL PRIMEASCA DUPA ATATA TIMP DE INACTIVITATE. Era ca si cum vedeam luminita de la capatul tunelului, eram aproape speriat, de senzatiile cu care trupul meu incerca sa se acomodeze. Era ciudat, era ca si cum un om s-ar naste pentru a doua oara, fapt pentru care ar invata din nou lucrurile de baza: sa vorbeasca, sa mearga, sa manance, SA TRAIASCA, asta era?!?!?

Da, asta era!!!. CORPUL MEU SE TREZEA LA VIATA… Cum era posibil? Nu stiam ce se intampla, eram absolut naucit de intorsatura lucrurilor, totul era atat de intens, de incredibil, dar se pare ca spre deosebire de mine, corpul meu cunostea mult mai bine acea persoana, daca ii raspundea in asa un fel. Ma simteam infrant, vinovat ca nu imi puteam aduce aminte cine era, ca nu imi puteam pune mintea in functiune pentru a afla mai multe, eram prea slabit. Oricine era insa acea persoana, ERA CU SIGURANTA UN INGER, un inger care isi facuse pesemne mila de mine si care ma scosese din iadul intunecat si rece, care pusese stapanire pe mine de nu stiu cat timp. Deja imi imaginam un inger de fata, cu bucle inchise la culoare, un inger trist acum la vederea mea, indurerat de inima mea ce parea acum de gheata, de o frumusete nepamanteana, care imi alina sufletul, durerea launtrica insuportabila, pustiul ce ma coplesea cu simpla prezenta a inocentei si a bunatatii ei nemasurabile. Oare de ce aveam in minte o idee deja formata a acestui inger, de ce mi-l imaginam asa, si nu altfel? De ce aveam in minte o imagine atat de familiara?

Peste cateva secunde insa, totul s-a schimbat radical, devenise mai clar ca niciodata, era ca si cum s-ar fi risipit o ceata imensa, lasand locul soarelui si a cerului liber cu nori pufosi. Vocea acelui inger aproape ca m-a izbit cu puterea pe care o genera in sufletul meu, cu ecourile pe care le provoca in inima mea, atat de cristalina, atat de suava.

-Edward, trezeste-te puiule te rog, pentru mine. Te iubesc…

***
WHEN I’M WITH YOU
EVERYTHING SEEMS BETTER
NOW I KNOW
I SEE IT ALL TODAY
WE WERE MEANT TO BE TOGETHER
I’M IN PAIN WHEN YOU’RE AWAY
&
Come on and save me, I’m loosing my touch
Day after day, cause I miss you so much
Come on and save me, I’m loosing my mind
Waiting and waiting, for you to be mine

COME ON AND SAVE ME
FROM ME…
(Morandi-Save me)


BPOV

M-am trezit ametita, intoxicata la propriu de medicamente, simtimdu-mi pana si saliva amara. M-am uitat la ceasul de langa mine 2:11. Slava Domnului ca nu am dormit prea mult. Acum era timpul potrivit. Pe parcursul noptii imi fusesera scoase perfuziile, masca de oxigen fiind singura care ma mai tinea in loc. Am incercat cu greu sa ma misc, dupa ce am scapat de masca, incercand din rasputeri sa-mi fac trupul sa raspunda la comenzile pe care i le dadeam. Durerea ma sageta din toate partile facandu-mi incercarile de a ma misca aproape imposibile, dar nu aveam de gand sa renunt, nu acum. El avea nevoie de mine, stiu sigur asta.

M-am ridicat cu greu in fund, si am dat patura care ma acoperea la o parte, in incercarea de a-mi elibera picioarele. Am tresarit, cand am vazut vanataile si zgarieturile adanci pe care le aveam pe coapse, pana jos inspre genunchi, un fior de gheata trecand prin tot corpul meu, la amintirea oribilului accident din acea noapte.

Am coborat picioarele incet, dupa care am incercat sa imi pun toata forta in ele, pentru a ma putea ridica din pat. Proasta miscare, aveam picioarele ca niste jeleuri, din cauza inactivitatii din ultimele zile si imi era groaznic de greu sa ma concentrez la fiecare miscare pe care trebuia sa o fac. Dezechilibrandu-ma, m-am prins de marginea patului, cazand aproape in genunchi, din nou durerea preluand controlul. Se pare ca aveam mai mult decat niste coaste rupte… ceva nu era bine… dar sincer nu imi mai pasa. Vroiam sa ajung la el.

M-am ridicat de jos incet, tremurand, ajutandu-ma de tablia patului, si am inceput din nou sa-mi tarai picioarele greoaie, ajungand astfel pana la jumatatea camerei, tinandu-ma si sprijinindu-ma de tot ceea ce puteam. Am ajuns in cele din urma la usa, deschizand-o usor, si am scos discret capul pe usa. Trebuia sa fiu cu bagare de seama, ca nu cumva sa ma vada cineva. Carlisle si toti ceilalti imi interzisesera cu inversunare sa ma scol din pat, dar sa mai si merg prin spital de una singura, era ceva total iesit din discutie. Am iesit din salon, respirand greu, din cauza oboselii si durerii care era din ce in ce mai mare. Incercand sa ignor toate astea am pasit in holul spitalului, incercand sa ma orientez in spatiu. El era din cate stiu la terapie intensiva la un etaj mai sus, exact deasupra mea. Sprijinindu-ma cu greutate de pereti, incomodata si de roba de spital in care eram imbracata si care imi era un pic prea mare, m-am indreptat spre liftul spitalului, dar in momentul acela, am auzit pasii asistentei de garda. La naiba! Fortandu-ma mai mult decat trebuia, m-am dus in directia opusa, indreptandu-ma spre scari.

Am ramas nemiscata, lipita cu spatele de perete, in timp ce urmaream asistenta cum se departa acum de mine, fara sa ma vada. Simteam cum inima imi bubuia obositor de tare, respiratiile mele devenind greoaie, dar nu ma puteam opri, nu acum. La naiba… Eram nevoita sa urc un intreg etaj. Am urcat cateva trepte, sprijinindu-ma cu amandoua mainile de balustrada, incercand din rasputeri sa nu imi pierd echilibrul. Ironia sortii: Edward, aproape moare, incercand sa ma salveze din accident iar eu, cad pe scari in spital. Mi-am scuturat capul la gandul sumbru si am incercat sa-mi reiau activitatea de mai devreme.

Cu eforturi aproape supraomenesti, am ajuns la etajul superior, vazand numarul de la salonul lui. Bucuria si emotia luasera locul oricaror alte stari. Aveam sa il vad in sfarsit. Am deschis usa salonului cu numarul 25 si am intrat incet inauntru, incercand sa nu fac prea mult zgomot. M-am intors inspre patul si aparatele din camera si atunci l-am vazut.

Soarele meu, se vedea palid, fragil dintre cearceafuri, cu o culoare aproape cadaverica a corpului. Era atat de diferit incat m-am speriat, bandajat la cap, la mijloc, in jurul coastelor, cu fata lui frumoasa, patata acum de niste vanatai serioase, cu multiple contuzii pe fata si pe maini. M-am apropiat incet de patul lui, sprijinindu-ma de tablia acestuia. I-am mangaiat usor fata, pungile formate in jurul ochilor, fiind surprinsa de cat de rece era. Mi se frangea inima vazandu-l asa, era prea mult, ma simteam atat de neputincioasa.

-Buna, puiule, am venit la tine, i-am soptit, concentrandu-ma pe fata lui usor umflata. Stiu ca este cam tarziu… dar de abia acum am reusit sa ajung, am continuat cu vocea tremuranda, dupa care i-am sarutat fruntea. Daca m-ar vedea Carlisle acum, probabil ca m-ar omori la propriu stii? Dar nu imi pasa, fac orice pentru tine, asta si mult mai multe... am continuat in soapta dominand usor zgomotele provocate de aparate.

Soarele meu poate ca isi pierduse un pic din stralucire, dar chiar si acum reusea sa incalzeasca cu razele lui obosite toate ungherele sufletului meu. I-am luat o mana intr-a mea, cu cealalta mana, continuad sa ii dezmierd fruntea si sa ii aranjez firele rebele de par, care ieseau neascultatoare de sub bandajul care ii venea pana la frunte si m-am aplecat pentru a-l saruta usor pe buze. Erau atat de reci.

-Edward, iti aduci aminte de copilaria noastra, cat de fericita si de lipsita de griji a fost? Iti amintesti iubitule, nu-i asa? am continuat in soapta, apropiindu-ma incet de el, avand grija la toate perfuziile lui, si la firele care il legau de aparate. M-am asezat usor in pat langa el, sleita de puteri, dupa care am incercat sa il strang usor, incercand cu tot dinadinsul sa ii pot incalzi macar un pic trupul inert.

-Iti amintesti, cand te-am sarutat pentru prima data?, am soptit cu vocea sparta, la amintirea acelui moment inocent din trecut. Aveam 4 ani, iar tu 6… Ai fugit mancand pamantul de rusine, dupa ce am sarit practic pe tine atunci, iti dai seama? S-au cam schimbat lucrurile acum, nu? am ras incordat, in timp ce ii mangaiam usor bratul rece, simtindu-i pulsul dureros de slab si fragil cu buricul degetelor. Am inceput sa plang, nu ma mai puteam controla. Realitatea cruda, ma dezarma din punct de vedere psihic. Nu eram in stare sa o accept, nu concepeam asa ceva. Linisteste-te Bella, lucrurile nu vor ramane asa, el va lupta pentru el, pentru mine, pentru amandoi… L-am sarutat usor pe obraz dupa care m-am cuibarit si mai comod langa el.

-Mai tii minte cand ne jucam impreuna in curtea din spatele casei tale? Sau cand ai incercat sa-mi demonstrezi ce puternic esti, sarind din casa ta din copac direct jos? Spuneai ca ai abilitatile unui vampir… si ca poti rezista oricarui tip de impact… Iti amintesti? Ai lesinat atunci, iar Carlisle nu ne-a mai lasat niciodata sa vedem filme de groaza, spunand ca au o influenta proasta asupra noastra… am continuat printre suspine. Erai atat de adorabil cand incercai cu orice pret sa ma impresionezi. Eu te-am iubit insa de cand ma stiu Edward, nu aveam nevoie de prea multe gesturi de afectiune din partea ta, tu esti soarele meu, intotdeauna ai fost.

O caldura stranie si un tremur usor, imi strabatu corpul, o durere profunda in cosul pieptului, impiedicandu-ma sa respir. Am inceput sa tusesc dureros, dar am incercat sa ignor totul si sa ma concentrez iar asupra lui.

-Sa stii ca m-am speriat foarte tare atunci, desi stiam ca nu este totusi nimic grav. Ba chiar credeam ca te joci, ca te prefaci stiind foarte bine, ca asta era unul din jocurile tale preferate din copilarie. Iti placea sa atragi atentia asupra ta, inca de pe atunci, si te prefaceai inconstient, generand reactii comice la Esme care intra in jocul tau, si te gadila usor, pana ce te dadeai de gol. Iti mai aduci aminte iubitule? Lacrimile mele continuau sa imi strabata obrajii patand cearceaful, iar chinuitoarea mea tuse reveni. Am inceput sa ametesc foarte tare, valuri de greata strabatandu-mi puternic trupul si asa epuizat, si mi-am asezat capul usor pe pieptul lui.

-Spune-mi ca si acum te joci cu mine, Edward, ca in copilarie. E unul din jocurile tale, asa e? Ai castigat puiule, ai castigat, m-ai pacalit, acum trezeste-te te rog, te implor, te rog nu ma lasa singura- am soptit in continuare, cu un glas gatuit de durere si cu lacrimi amare- te rog trezeste-te, nu te mai juca cu mine.

Am inceput sa tusesc din nou, de data asta mult mai tare, si mi-am pus mana la gura, in incercarea de a ma linisti, si de a trece peste senzatia de arsura care imi strabatea intregul corp. M-am uitat la mana mea, cu stupoare ca sa vad ca era patata de sange… sangele meu… la naiba… Mi-am adus aminte de avertismentele lui Carlisle; se pare ca intr-adevar nici starea mea nu era una buna. Spre deosebire de alte dati insa, acum nu eram oripilata la vederea sangelui, ba chiar linistita, fericita ca eram langa Edward… Groaznic de ametita luptandu-ma cu greata si ţiuitul puternic din urechi, mi-am asezat din nou capul pe pieptul lui, memorandu-i si simtindu-i fiecare bataie a inimii, si puteam sa jur ca era un ritm usor mai repezit. Am zambit multumita, de soarele meu, asteptand intunericul sa ma ia in stapanire.

-Edward, trezeste-te puiule te rog, pentru mine, da? Te iubesc… am soptit cu ultimele forte, pleoapele inchizandu-mi-se doborate de oboseala si boala. Eram linistita, acum ca il vazusem pe el, nu imi mai doream nimic altceva. Nu stiu de cat timp eram cu el, covrigita la pieptul lui, osciland intre durere si inconstienta, dar peste ceva timp, am auzit in surdina niste pasi grabiti in salon.

-Dumnezeule!!! Doctor Cullen, veniti repede, va rog!!! am auzit glasul disperat al unei femei, dar nu am mai putut face nimic, pentru ca m-am afundat in intuneric, slabita de durere, dar totusi fericita.


***
Vreau s-alung durerea
Din sufletul tau stins,
Vreau sa simt caldura ta.
In lumea nebuna, ia-ma de mana
Doar o clipa sa te am.

Nu-mi lua curajul
Sa lupt cu noaptea grea
Tot ce am e inima.
Zambetul dulce lacrimi aduce
Da-mi putere sa mai pot iubi.

Vreau sa cred ca visul
Curand se va implini
Si-ntr-o zi vei reveni.
Asculta-mi chemarea, urmeaza-mi calea,
Pentru-o viata voi fi a ta.

O clipa doar
Sa mai pot visa
Sa pot ierta
Sterge-mi lacrima...
(Adela Popescu-O clipa)